Bunicul isi facea singur tigara

Intrind pe blogul lui mtcsol si incercind sa-i ofer o „varianta de fum”  la  una din postarile sale, mi-am amintit  cu nostalgie cum isi facea bunicul meu tigarile, si acum incerc sa impusc doi iepuri dintr-un foc: ii descriu in amanunt lui mtcsol procedeul, iar cititorilor mei le povestesc una din minunile lumii copilariei mele…
De fapt, bunicul meu era un personaj aparte. A trait aproape un secol si si-a pastrat simtul umorului pina in ultimele zile ale vietii. In tinerete se ocupase cu administrarea culturilor de tutun si probabil ca mergind pe principiul ca nimic nu este mai bun decit lucrul facut cu mina personala, niciodata nu a fumat altceva decit tigarile „fabricate” de el. Isi aduna singur frunzele din partea de sus a lujerului de tutun, le insira pe o sfoara realizind un fel de sirag de margele si le punea afara la uscat. Le urmarea zilnic si cind considera ca erau numai bune sa-i ofere extazul inhalarii, incepea ritualul sacru al facerii tigarii, in prezenta novicelor de noi (eu si sora mea), mute de admiratie, moarte de curiozitate si punind pe seama fumatului, senzatii care ne faceau sa ne treaca fiori dupa fiori. Punea frunza peste frunza, le presa bine, apoi le facea sul, dupa care cu un cutit care taia foarte bine incepea sa taie tacticos, fara graba ca si cum ar fi masurat fiecare fisiuta, realizind un fel de teitei foarte subtiri cu care reusea s-o faca pe bunica (mare maestru bucatar) sa moara de invidie. Imi suna si acum in urechi zgomotul ritmic al cutitului: hirst, hirst… pina temina ultimul milimetru de frunza. Din acel moment intram si noi in carti fiindca ii prezentam pline de importanta cele mai subtiri hirtii care ne cazusera in mina. Bunicu le lua, le pipaia indelung, dupa care, o data alegerea facuta, incepea sa decupeze foite dreptunghiulare pe care le presara cu tutunul taiat si le rula. Lipirea ruloului o facea intr-un mod cu totul original si sint sigura ca in timp a obtinut „patentul”: trecea cu limba peste marginea libera a foitei cu o miscare absolut unica, miscare pe care o executam si noi in gol, o data cu bunicul. Urma o presare scurta si… gata tigara. O privea putin, o cintarea parca din priviri, dupa care cu grija o aseza intr-o tabachera argintie. Urma inca o tigara, si-nca o tigara… pina se umplea tabachera. Abia atunci isi permitea repaosul in care isi lua o tigara, se aseza pe un scaunel linga fereastra si incepea sa traga in piept cu nesat din otrava care urma sa-i arda creierii, dupa cum il avertiza bunica. Acum ce sa zic? Fie ca pompierii au fost eficienti, fie creierul bunicului era ignifug, cert este ca prezicerea bunicii a fost o alarma falsa.
Imi amintesc amnarul si cremenea! Cit ne minunam de scinteile ce se imprastiau si dispareau in citeva secunde! Niciodata n-a acceptat sa foloseasca chibritul sau bricheta.
– De ce nu aprinzi cu bricheta, bunicule?
– Nu-i totuna! Cu bricheta s-aprinde din prima! Unde-i asteptarea, unde-i nerabdarea, unde-i placerea? Cu amnarul… eheee… mai scaperi o data si inca o data, incepi sa tremuri de nerabdare si pe urma dintr-o data, simti fumul acela cald cum iese din tine de-ti racoreste sufletul !
– Da de ce fumezi bunicule?
– Iac-asa, trag cu tigara toate necazurile adunate, si tutunul le face scrum si fum.
– Si cind te suparam noi?
– Aaaa, daaa, mai ales. Pai de-aia imi trece mie repede supararea pe voi, ca o dau afara si-i dau foc!
Naive, credeam, mai ales eu care eram mai mica . Si eu si Liana (sora mea) stam si il urmaream cum isi „fumeaza necazurile” incercind pe intrecute sa le distingem printre rotocoalele ciudate desenate in aer de fum.
Simt in nari mirosul inecacios al fumului de tigara si-o lacrima ce aluneca pe obraz, grabita sa sarute o amintire ramasa intr-un vis de demult.
Si totusi… noi n-am fumat niciodata… nici macar din curiozitate. Cind n-am mai crezut „in povesti”, tutunul si-a pierdut misterul! A plecat odata cu bunicul.

TATA ne vegheaza din ceruri

In luna lui florar, acum 33 de ani, taica – preotul Traian – a plecat in vesnicie.

Ingerule, imprumite-mi o pana din aripa ta! Cum altfel i-as putea invia amintirea?

Parca-l vad: isi alesese un loc de contemplatie linga stupi, intre casa si livada de meri. De acolo, cu ochi sai albastri priveste cerul, satul asezat de-alungul Vaii Grecilor, bolta din vita de vie pe care o adusese de la Izvorani, dar mai ales merii, dragii lui meri infloriti. Dis-de-dimineata iese in boarea racoroasa, se aseaza discret pe locul lui pentru citeva minute… primele raze de soare joaca lumini si umbre printre florile de mar, vrabiile invioreaza vazduhul cu ciripitul lor indraznet. Dumnezeu respira in toate aceste minunatii de care taica se bucura cu senina lui intelepciune. Priveste miscarea pe ulita, raspunde blind binetelor celor ce trec. Ii place gardul de uluci cu portita fara incuietoare, fiindca taica are nostalgia curtii taranesti de odinioara, a portii pe care oricine poate intra miscind usor un opritor de lemn sau un inel de sirma.

Tata era un izvor de poezie. Ceea ce atingea el cu gindul, cu privirea, devenea frumusete, blindete, seninatate, fermecatoare bucurie. Gindesc ca sint foarte rari preotii care sa fi simtit nevoia de cultura ca tata. Toate domeniile spiritului si artei il interesau. Desena frumos. De altfel toata impodobirea bisericii din Mosteni-Greci facuta dupa gustul lui, vadea un simt artistic deosebit. Ce gindire limpede avea! Nu stiu daca studiile teologice l-au format in acest fel, cred mai curind ca tata a fost, structural un intelectual. Ar trebui sa pot povesti cum tinea cartea in mina, cu cita delicatete si grija, cu cit respect si participare! „Participare” este cred, cuvintul care poate reda intr-o anumita masura gingasia cu care atingea fiecare obiect, de la cele pretioase sau sfinte, pina la cele mai comune. Ii revad palmele deschise ocrotitor in timp ce ii dadea o indrumare unei femei in legatura cu o pomenire pe care aceasta dorea sa o faca.

Il revad inchinindu-se. Asa cum zimbetul lui exprima toate cele din care se alcatuia atitudinea sa in fata vietii, la fel gestul cu care isi facea crucea exprima toate cele ce redau atitudinea lui fata de divinitate. Erau acolo: reculegere, frumoasa umilinta, sinceritate si noblete, contemplatie si iubire, plecaciune fata de ceea ce este etern si infinit de mare…

Gesturile tatei erau elegante si nu cred ca era constient de aceasta. Oficia cu nespusa distinctie.

Incercarile mele de a-l descrie pe tata, se dovedesc neputincioase: cuvintele se topesc usor in fata amintirii surisului sau blind si a ochilor albastri si senini ca cerul, se pierd… ca si cum nu ar avea consistenta.

Era tata o fiinta aleasa? Cred ca da.

Noi, cei ce i-am fost dragi, am fost si sintem bogati pentru ca l-am avut pe taica, pentru ca il avem viu in sufletele noastre si-l vom avea atita timp cit spiritul nostru va dainui.

Mai 2009. Noi toti copiii sai in fata unei cripte, o candela aprinsa, o floare, un gind, o amintire, o lacrima sarutind tarina ce l-a acoperit, o privire spre cerul de unde ne vegheaza TATA.