EI SUNT DOCTORI

Zilele trecute am aşteptat o cunoştinţă pe holul unui mare spital din capitală. Temerile şi durerea ce parcă plutea în aer, agitaţia cadrelor medicale, frânturile discuţiilor ce-mi răsunau în auz, mi-au inspirat poezia aceasta pe care, nu am lucrat-o ci a „curs” dintr-o stare emoţională care m-a marcat . Ştiu că aceste versuri nu se aliniază stilului vesel cu care v-am obişnuit, dar viaţa nu este întotdeauna roz. Totuşi am păstrat ideea învingătorului.
doctori

EI SUNT DOCTORI

In jur sunt doar halate albe,
De zici că ninge macroscopic
Şi stetoscop în chip de salbe
Au doctori cu surâs utopic.

Trec în tăcere printre paturi
Lăsând speranţă în urma lor
Şi-s ghilgameşi luptând de veacuri,
Să zmulgă viaţa, tenebrelor.

Durerea lasă urme hâde
Şi gemete se sparg în vid,
Se-ating crispat genele ude
In lupta cu-n duşman perfid.

Un timp şi lupta ia sfârşit.
Pe chipuri, zâmbet obosit
Şi ochi ce strigă bucuria:
„De data asta am reuşit!”

PĂMÂNT ETERN

  • In fiecare an, ziua de 22 aprilie se sărbătorește Ziua Pământului, ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător(Wikipedia)
    Ziua Pamantului

PĂMÂNT  ETERN

O rază călătoare
pe o creastă de val,
un val călător
pe-o oglindă de mare,
o mare mişcătoare
pe un PĂMÂNT ETERN.

O rază mângâietoare
pe o petală de floare,
o floare-nmiresmată
pe-un lujer plăpând,
un lujer crescând
Hrănit de ETERNUL PĂMÂNT.

O rază călăuză
pe chipuri de oameni
veseli sau trişti,
pete de viaţă
în Univers,
doar aici
PE ETERNUL PĂMÂNT.

Nuntă hibernală

ninge

Azi natura e mireasă!
Cu voal alb, e-aşa frumoasă!
Cerul-mire a coborât
Şi  îi fură un sărut!

Apele se-ntrec să-ntindă
Mirilor albă oglindă,
Unda a-ngheţat vrăjită
Şi-i reflectă-ncremenită.

Tufele în reverenţă
Sub podoaba sclipitoare
Au rămas înmărmurite
Sub confeti de ninsoare.

Numai vântul se agită
Vrând să dea tonul la vals
Şi-n acord de violină,
Cheamă fulgi de nea la dans.

Lung răspund copacii falnici,
Unduind crengi de argint
Şi un roi de fulgi se-ncurcă
In coroane-labirint.

PODUL CU VISE

 

Era cândva-ntr-o lume minunată
Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,
Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat
Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau
Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune
Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică
Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.

Pentru Adrian Păunescu

Am preluat de pe blogul http://lakeoftears.wordpress.com versurile de mai jos ce exprimă o parte din  ceea ce gândesc mulţi dintre cei care l-au apreciat şi iubit pe Adrian Păunescu. Proprietarul blogului , Nevermore (Răzvan Nicula), prin tot ceea ce a postat  pe parcursul a doi ani demonstrează un uriaş talent condamnabil de nefolosit. Vă recomand să-i răsfoiţi paginile scrise în 2008 şi 2009.

Poem pentru un poet plecat (lui Adrian Paunescu)

Te du, Caron aşteaptă-n port
Să îţi vâslească spre mai bine;
Grăbite hiene te-au dat mort
Uitând, însă, să se-nchine.

Lor le-ai trimis salutul cordial
Împovărat de suferinţă,
Trăind un ultim fapt banal –
Plecarea plină de cuviinţă.

Eu nu vin să-ţi văd ochii goi,
Ca pelerin nu vreau să ştiu
Cum tu plecat-ai dintre noi
Înveşmântat doar în sicriu,

Nu vin să-ţi aflu gura mută,
Nici pieptul mare azi tăcut,
Nu-mi place linişte-aşternută
De când te-ai aşezat pe scut.

Te-oi ţine-n pagini gălbejite
Aşa cum te cunosc de mult –
Izvor de versuri îndrăgite,
De rimă, nesecat tumult –

Ştiind că nu te-or mai atinge
Prea-despicate limbi şerpeşti –
Otrava lor deja se stinge
Şi vei începe să trăieşti,

Şi porţi de alţii zăvorâte,
Sub pumnu-ţi aprig, ca de fier,
Şi-or pierde balamalele urâte
Când tunetu-ţi va răsuna din cer.

Atunci vei sta unde ţi-e locul,
Pe-altar în cuget şi simţire,
Căci versul tău ne e ca focul
Furat, cândva, de la dumnezeire.

Te voi păstra aşa cum se cuvine
În suflet şi în miezul amintirii;
Te du spre ceruri mai senine
Căci ţi-a venit sorocul nemuririi