Parfum de mamă, parfum de leagăn…

Poezia se înscrie în serialul de poveşti parfumate iniţiat de Mirela.
PARFUM DE MAMĂ, PARFUM DE LEAGĂN…

Revine-n gând adeseori
Căsuţa noastră dintre flori
Şi-o văd pe mama – chip de sfântă-
Cum îmi surâde şi m-alintă.

M-aşează-n leagăn binişor
Şi-mi cântă lin de somn uşor:
“Hu-ţa, hu-ţa, huţa-legănuţa
Pu-pă ma-ma ochii şi mânuţa…”

Şi leagănul se mişcă-ncet…
Şi-i simt sărutul pe creştet…
Şi mâna ce mă dezmierda,
Şi braţul ce mă ocrotea…

A mai rămas… parfum de mamă,
Un chip frumos, zâmbind din ramă,
Parfum de leagăn …
Şi mult… prea toamnă…

Moştenirea (continuare )


Dintr-un salt sunt lângă uşă, deschid repede şi strig râzând ca şi altă dată:
– Ura! Dar cuvintele îmi îngheaţă pe buze. Camera este plină de rude şi bunicul este atăt de schimbat! Întins pe pat, cu ochii ascunşi în orbite, bunicul îşi îndreaptă privirea obosită spre mine . O clipă, un fulger de lumină îi inundă faţa şi-n ochii lui văd toate poveştile pe care mi le-a spus cândva.
M-apropii, îl sărut şi-n timp ce-i primesc sărutarea asemeni atingerii de fluture, îmi cuprinde mâinile şi-i simt tremurarea. Vreau să mă stăpânesc, dar lacrimile-mi curg şiroaie. Bunicul însă surâde blând, încearcă să-mi strângă mâna şi-n şoaptă, abia de-l aud, îmi spune ca-n cele mai fireşti seri:
– Hei, căprioara mea… ai venit!
Cuvintele i se desprind greu şi pauzele sunt lungi, lungi şi apăsătoare…
– … căprioara mea…
Îl privesc si parca-l aud când reveneam după o absenţă mai lungă, cum prefăcându-se ca-mi spune o poveste, mă dojenea Ş „- A fost odată un bunic, şi avea o nepoţică cu părul ca tuciul, cu ochii ca două boabe de cafea, pe care bunicul o iubea mult şi pe care o aştepta mereu, în fiecare vară, în fiecare vacanţă. Şi nepoţica s-a făcu mare şi venea din ce in ce mai rar – fiindcă aşa sunt toţi nepoţeii, dar bunicul tot pe ea o aştepta, doar-doar o să apară, fiindcă aşa sunt toţi bunicii… ”
Alung amintirea, gândind, câtă dreptate avea.
– Bunicule, eu am venit să mergem prin pădure, să povestim….
– Ei… ei… pădurea… îţi las ţie padurea… îţi las moştenire pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi…
– Bunicule, nu uit, nu uit nimic bunicule, îţi promit…
Şi-n timp ce-i mângâi părul alb, aşa cum odinioară el mă mângâia pe mine, revăd cu ochii minţii fiecare clipă ce mi-a dăruit-o: întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar şi prind să vorbesc. Bunicul mă ascultă cu ultimele puteri, şi-i simt inima împăcată, fiindcă faţa lui e zâmbet şi lumină.
-Ţin minte bunicule…
Vorbesc, vorbesc fără întrerupere şi lacrima-mi îmbracă vorba
-Tin minte bunicule tot ce mi-ai povestit, tot ce m-ai învăţat, tot ce mi-ai spus, tot, tot… Uite, ţin minte când mi-ai arătat unde a fost coliba Genovevei.. Tu mai ştii?
– Eh… da… da…
Îmi raspunde bunicul parcă de pe altă lume, de departe, departe… Orele se scurg greu, şi cineva încearcă să mă scoată din cameră. Rămân. Rămân şi plâng privind speriată cum mama aprinde o lumânare… Refuz adevarul…. din când în când, îi vorbesc bunicului sperând că mă aude…
-… Tin minte când ne-a apucat întunericul în pădure şi tu ca să nu-mi mai fie frică, mi-ai povestit cât de curajoasă era duduia Lizuca şi mi-ai arătat licuricii care-i luminaseră şi ei calea şi…. Şi tac, fiindcă bunicul nu mai este cu noi. Din ochii lui închişi alunecând printre gene, se prelinge ultima lacrimă.
Simt cum inima mi se strânge şi nu mai am putere nici să strig şi nici să plâng. Doar şoptesc, tremurând toată:
– Bunicule, bunicuţule…
Dar vorbele se frâng. Ies afară şi şi merg printre copaci fără să mă feresc. Crengile mă lovesc şi zăpada mi se împrăştie prin păr, îmi cade pe faţă. In minte îmi răsună obsesiv cuvintele bunicului: „Nu plânge căprioară, îţi las pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi”…
– Voi veni bunicule…şi-n foşnetul frunzelor, şi-n susurul izvoarelor, voi desluşi glasul tău şi-ţi voi asculta din nou poveştile. Poveştile tale… ale tale şi ale pădurii, pentru mine…
– Nu, bunicul meu nu a murit, trăieşte şi acum, în inima mea.

Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

TATA ne vegheaza din ceruri

In luna lui florar, acum 33 de ani, taica – preotul Traian – a plecat in vesnicie.

Ingerule, imprumite-mi o pana din aripa ta! Cum altfel i-as putea invia amintirea?

Parca-l vad: isi alesese un loc de contemplatie linga stupi, intre casa si livada de meri. De acolo, cu ochi sai albastri priveste cerul, satul asezat de-alungul Vaii Grecilor, bolta din vita de vie pe care o adusese de la Izvorani, dar mai ales merii, dragii lui meri infloriti. Dis-de-dimineata iese in boarea racoroasa, se aseaza discret pe locul lui pentru citeva minute… primele raze de soare joaca lumini si umbre printre florile de mar, vrabiile invioreaza vazduhul cu ciripitul lor indraznet. Dumnezeu respira in toate aceste minunatii de care taica se bucura cu senina lui intelepciune. Priveste miscarea pe ulita, raspunde blind binetelor celor ce trec. Ii place gardul de uluci cu portita fara incuietoare, fiindca taica are nostalgia curtii taranesti de odinioara, a portii pe care oricine poate intra miscind usor un opritor de lemn sau un inel de sirma.

Tata era un izvor de poezie. Ceea ce atingea el cu gindul, cu privirea, devenea frumusete, blindete, seninatate, fermecatoare bucurie. Gindesc ca sint foarte rari preotii care sa fi simtit nevoia de cultura ca tata. Toate domeniile spiritului si artei il interesau. Desena frumos. De altfel toata impodobirea bisericii din Mosteni-Greci facuta dupa gustul lui, vadea un simt artistic deosebit. Ce gindire limpede avea! Nu stiu daca studiile teologice l-au format in acest fel, cred mai curind ca tata a fost, structural un intelectual. Ar trebui sa pot povesti cum tinea cartea in mina, cu cita delicatete si grija, cu cit respect si participare! „Participare” este cred, cuvintul care poate reda intr-o anumita masura gingasia cu care atingea fiecare obiect, de la cele pretioase sau sfinte, pina la cele mai comune. Ii revad palmele deschise ocrotitor in timp ce ii dadea o indrumare unei femei in legatura cu o pomenire pe care aceasta dorea sa o faca.

Il revad inchinindu-se. Asa cum zimbetul lui exprima toate cele din care se alcatuia atitudinea sa in fata vietii, la fel gestul cu care isi facea crucea exprima toate cele ce redau atitudinea lui fata de divinitate. Erau acolo: reculegere, frumoasa umilinta, sinceritate si noblete, contemplatie si iubire, plecaciune fata de ceea ce este etern si infinit de mare…

Gesturile tatei erau elegante si nu cred ca era constient de aceasta. Oficia cu nespusa distinctie.

Incercarile mele de a-l descrie pe tata, se dovedesc neputincioase: cuvintele se topesc usor in fata amintirii surisului sau blind si a ochilor albastri si senini ca cerul, se pierd… ca si cum nu ar avea consistenta.

Era tata o fiinta aleasa? Cred ca da.

Noi, cei ce i-am fost dragi, am fost si sintem bogati pentru ca l-am avut pe taica, pentru ca il avem viu in sufletele noastre si-l vom avea atita timp cit spiritul nostru va dainui.

Mai 2009. Noi toti copiii sai in fata unei cripte, o candela aprinsa, o floare, un gind, o amintire, o lacrima sarutind tarina ce l-a acoperit, o privire spre cerul de unde ne vegheaza TATA.

PROVOCARE (poezie pentru Andreea)

Sunt un fluture venit din amintire
Prin roiuri de-mpliniri si de sperante,
Cu floarea gindului la prima intilnire
Orbit de-atita soare si nuante.

Pe-aripi port pulbere de stele.
Nu fii uimit copile, sint visurile tele!
Cu ele sa pudram petalele de crin
Ce ti se-astern in cale aduse de destin.

Sunt un flure venit din amintire
Si-am zabovit putin la prima intilnire.
A fost o tresarire, ori marea provocare?
Ai sa-ntelegi copile, atunci cind vei fi mare!