Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA

LA MULŢI ANI 2010


31 decembrie 2009. E timpul bilanţului. Imi vin în minte emoţiile începutului, entuziasmul cu care am tastat prima postare şi realizez că emoţiile au trecut, dar entuziasmul a crescut, iar „vinovaţii” sânteţi voi, cititorii mei prin prezenţa voastra, prin comentariile care m-au stimulat permanent în a scrie.
Deşi iniţial n-am avut o temă prestabilită pentru blog, preferinţele voastre tradate de panoul meu de control, si îndemnurile cumnatei şi nepotului despre care vorbeam la început de drum, mi-au definit caracterul blogului: scrierile pentru copii. De fapt este în ton cu firea mea, chiar dacă, luându-ne după ani, de foarte mult timp (nici nu mai ştiu de când) nu mai am vârsta copilariei.
Număr lunile din urmă: de la sfârşitul lui martie sunt şapte luni şi un pic… ei da, mă incadrez! este suficient pentru ca nou nascutul meu blog să fie viabil. Ba pot spune că am cu ce mă lăuda: mi-am făcut o mulţime de prieteni, am cunoscut oameni minunaţi cărora le-am dăruit stropi din sufletul meu şi deşi cineva s-a lipit foarte tare de inima mea, nu nominalizez, fiindcă aş nedreptăţi pe toţi ceilalţi mulţi care mi-au fost tot timpul alături, care m-au ajutat să fiu mai increzătoare în mine, în ei, în oameni în general, care m-au apreciat şi mi-au dăruit prietenia lor. Am înţeles ca existenţa blogurilor solidarizează, formând nu un partid al bloggerilor, ci o adevărată familie. Am avut şansa să cunosc numai bloggeri a căror prezenţă în spaţiul virtual este onorantă.
Acum, la cumpăna dintre ani, tuturor cititorilor mei, dar mai ales vouă prieteni bloggeri, va mulţumesc pentru tot, vă mulţumesc pentru că existati!
LA MULŢI ANI !
Cu dragoste, STROPI DE SUFLET