Zilele trecute am intalnit pe ulita satului o fetita care, plangand, strangea in brate un ursulet cam uzat. Am oprit-o si am avut urmatorul dialog:
– De ce plangi, pui?
– Raii de copii ai lu’ nea Dumitru au ras de ursuletul meu ca e vechi. Eu n-am atatea jucarii ca ei.
– Ce conteaza ce spun ei, uite cat e de frumos! Cine ti l-a daruit?
Fata i s-a inseninat dintr-o data si zambind printre lacrimile nesterse inca, mi-a raspuns cu insufletire:
– Nu-i asa? Sigur ca e frumos! L-am gasit intr-un cosulet aruncat cu mai multe vechituri in el. Eu am luat ursuletul, l-am spalat si acum mi-e asa drag de el!
Am vrut s-o mai intreb ceva, dar a fugit. Am ramas in loc impresionata, uitandu-ma dupa ea. Ca ne place sau nu, realitatea nu este intotdeauna roz. Intamplarea mi-a inspirat poezia:

Eu n-am multe jucarii
Cum se lauda alti copii.
Am atat: un ursulet
Gasit intr-un cosulet.

Avea boticul cam ros
Si capsorul mai soios,
Dar acum mi l-am spalat
Si-i atata de curat!

Raii mi-au zis ca-i urat
Si tare m-am amarat !
Nu-i asa. Este frumos!
Nu e urs mai aratos.

Si cand mergem noi pe strada,
Toata lumea sta sa vada
Mergand inspre gradinita.
Un ursulet si-o fetita.