Grivei şi gerul

Baba-Iarna a venit
Cu îngheţ şi ger cumplit.
Iarăşi ninge viscolit
Peste sat.

Ar ieşi copii la joc,
Dar e frig şi în cojoc.
Tot mai bun este un loc
Lângă foc.

Doar Grivei mai stă afară
Şi când luna o s-apară,
Va lătra-o a mia oară
Într-o doară!

– Mârrr! Ce frig este în cuşcă!
Sare-n sus ca tras din puşcă
Şi de-o prinde geru…îl muşcă!
Prea l-a supărat!

ANOTIMPURILE

4 Poezii despre ANOTIMPURI 

ANOTIMPURILE (1)

Primăvara-i mărţişor.
Vara-i soare arzător.
Toamna măru-i tocmai bun
Iarna vine Moş Crăciun.
Pleacă iarna şi e clar
Primăvara vine iar.
 
ANOTIMPURILE (2)
Primăvara-n flaneluţ
Vara pot să stau desculţ.
Toamna pun manta de ploaie,
Că plouă de mă înmoaie!
Iarna mă înfofolesc
Fiindcă nu vreau să răcesc.
Şi cum iarna a trecut
O iau iar de la-nceput

ANOTIMPURILE (3)

Primăvara când soseşte
Ghiocelul înfloreşte.

Vara-i soare arzător
Şi e cald ca în cuptor.

Toamna sunt roade bogate
Si cămara cu de toate.

Iarna ninge ne-ncetat
Şi năsucu e-ngheţat .

ANOTIMPURILE 4

Primăvara nu-i uşor
Ba-i senin, ba este nor!
Vara-i soare arzător
Toamna-i ceaţă peste tot,
Iarna-i ger de nu mai pot.

Ce să fie ?

Dimineaţa  Dimineaţa asta-mi pare
C-ar avea altă culoare.
Prin fereastră de privesc,
Peste tot, doar alb zăresc:

Pe pământ, pe pomi, pe case…
Toate-s albe şi frumoase.
Şi ca să mă mir de tot,
Chiar şi Rex e alb pe bot.

Ce să fie? Ce să fie?
Sigur nu este hârtie
Şi zic eu, că nici a vată
Nu prea pare că arată.

Măi să fie, n-o fi frişcă?
Atunci, sigur se confiscă:
Merg şi-o iau pe toată eu
Şi mănânc din ea mereu!

Moştenirea (continuare)

 

A nins toată noaptea, dar odată cu zorii, norii s-au împrăştiat şi soarele s-a înalţat biruitor, trimiţîndu-şi cu dărnicie miliardela sale suliţe de foc, dând o fantastică strălucire zăpezii şi totul, totul era într-o perfectă nemişcare, fiindcă vântul adormise, sau poate că nu îndraznea să destrame cu suflarea lui, vraja ce dăduse locurilor atâta frumuseţe. Am urcat pe deal şi m-am oprit la marginea pădurii. Crengile grele de podoaba imaculată, se înclinau înaintea mea, ca într-un fantastic ceremonial de primire în Tara Minunilor. Era atât de copleşitoare acea măreaţă splendoare, încât mă simţeam parte integrantă a pădurii şi nu-mi venea să cred că este adevărat. Aş fi vrut să strig, să mă pot auzi, să-mi spun că exist, dar atăta frumuseţe îmi dădea senzaţia de vis, şi dacă aş fi strigat mă trezeam, ori eu doream ca visul sa fie cât mai lung. M-am hotărât cu greu să fac primul pas, gândindu-mă că n-am dreptul să rup acea tăcere şi nemişcare absolută, dar trebuia să ajung la bunicul de care-mi era atăt de dor. Am înaintat. Fiecare creangă atinsă lasa să cadă o pulbere de perle care, după o scurtă ezitare, se aşternea pierzându-se printre miliardele de steluţe albe, ce ascundeau deopotrivă frunzele moarte, crengile rupte, colţul îndrzneţ al ierbii şi pământul. Simt o mişcare. Ridic ochii şi văd un pămătuf maroniu-roşcat sărind cu repeziciune de pe o cracă pe alta, stârnind roiuri-roiuri de steluţe argintii. O rază îndrzneaţă le străpunge oferind ochilor mirajul albului descompus şi, în timp ce inima îmi bate cu putere, ochii mi se umezesc, genele devin grele şi o boabă de mărgăritar se afundă în zăpadă, se contopeşte cu ea, într-o nesfârşită sărutare.
– Pădure, draga mea pădure, ce dor mi-a fost de tine şi ce frumoasă, ce împodobită mă întâmpini ! Nu te-am uitat, îţi ţin minte fiecare colţişor şi-mi eşti la fel de dragă ca-n vremurile în care te străbăteam de mână cu bunicul.
Alerg printre copaci pe o cărare cunoscută, pe aceeaşi cărare pe care, cândva, mama mă ducea de mânuţă spre casa din pădure a bunicului meu.
Revăd stejarul înalt, cu scorbura în care îmi ascundeam trofeele: conuri, ghinde, gâze, fluturi, şi ştiu că nu mai e mult.
Dar iat-o! Iată căsuţa din bârne, martora atâtor seri de poveste, vacanţelor mele. Mă opresc o clipă să pot cuprinde mai bine dintr-o privire imaginea leagănului copilariei mele, dar un lătrat bine cunoscut, nu-mi dă răgay. E Vifor, care acum latră nebuneşte, sare pe mine şi ah! M-a trântit în zăpadă.
-Vifor, fii cuminte! Stai! Stai să te privesc şi pe tine! Încerc să-l mângâi, să-l potolesc dar e-n zadar. Continuă să latre, să mă apuce de haine…. dar ce se întâmplă? N-a auzit bunicul lătratul? De ce nu se deschide uşa? De ce nu apare în prag bunicul să strige ca-ntotdeauna: „Hei, bine-ai venit căprioara mea!”? Oare este chiar aşa de bolnav?
VA URMA