Tag Archives: mama
Gând închinat mamei
In urmă cu mulţi ani, când Adrian, băiatul nostru cel mare era în primul an de liceu, am fost invitată de profesorul de română să asist la o oră pe care urma să o tină la clasa in care era si Adrian. Am intrat o dată cu profesorul in clasa si m-a invitat să iau loc in una din bancile libere. A facut prezenţa, apoi a scos teancul de lucrări pe care le corectase. Tema fusese ca fiecare elev să scrie o scurtă povestire despre ceva care a produs cea mai mare emotie asupra lor. Nu le notase, doar le citise. Inapoindu-le a cerut câtorva elevi să le citească colegilor. Ultimul a citit Adrian. Eram emotionată si curioasă totodată . Baiatul m-a privit, a roşit uşor şi început să citească, ceea ce voi reda mai jos, fără să şterg sau să adaug vreun cuvânt:
GÂND ÎNCHINAT MAMEI
A fost odată… ca un vis urât o operaţie grea. Nu ştiu cât a durat, nu ştiu cât de dramatică a fost lupta între viaţă şi întunericul etern, ştiu doar că viaţa a învins! Când am deschis ochii, în stânga un perfuzor lăsa să curgă în venele mele picăturile de viaţă. Lângă pat, în genunchi, cu ochii umezi, cu mâinile pe mâna mea, era mama. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră şi-i luminau chipul. In nemişcarea ei părea o icoană! Cu puterile mele slabe, subjugate încă narcoticului, am mişcat buzele şi cu un murmur am şoptit întâiul cuvânt învăţat: MAMA! Era o chemare, un strigăt de ajutor şi răspunsul l-am primit cu tot trupul asemeni unui torent de apă vie. Şoapta mea a avut darul să învie chipul împietrit în aşteptare: faţa mamei inundată de dragoste, putere de sacrificiu şi dăruire, era mai luminoasă ca soarele şi-am înţeles că eu, copilul, eram de fapt viaţa ei în acel moment. Eram din nou o singură fiinţă!
Am inchis ochii şi am revăzut:
mama, creindu-mă viaţă din viaţa ei;
mama, hrănindu-mă la sânul ei;
mama, învăţându-mă să spun primul cuvânt;
mama, îndemnându-mă să fac primul pas;
mama, dezmierdându-mă;
mama, veghindu-mi somnul;
mama, pregătindu-mi emoţionată prima uniformă de şcolar;
mama, arătându-mi ce e bine şi ce e rău şi acum din nou,
mama, acum în clipa cea grea, mama cu mine, şi-n sufletul meu, suferind poate mai tare ca mine, aşteptând într-o încordare supraomenească să deschid ochii, ca apoi să aibă totuşi puterea să zâmbească, să-mi dea tăria şi încrederea că totul va fi bine.
Femeia, fiinţa care a perpetuat viaţa pe pământ de mii şi mii de ani, îşi primea în clipa aceea, prin fiinţa mamei mele, prinosul recunoştinţei, stima şi respectul pentru toate acele calitaţi pe care le are şi care dau sensul real al vieţii.
Cu veneraţie sărut mâna mamă!
Profesorul s-a ridicat de la catedră făcând elevilor semnul de a-l urma şi un ropot de aplauze a acoperit suspinele mele pe care in zadar incercam să le opresc.
Era 8 martie şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreaodată.
Poezie pentru micuţa Andreea
Este frumos la casa mea
Şi-orcare dintre voi ar vrea
Să vină să ne vadă,
Ne-ar vede făcând treabă:
Mama de noi îngrijeşte.
Tata tot mereu munceşte.
Buni face prăjitură.
Eu… ţin degeţelu-n gură.
Şi este aşa de buuuun!
Nici nu ştiu cât să vă spun!
L-aş ţine mereu în gură,
Deşi… nu e treabă bună!
Intoarcere în locul natal
Cu sfială păşesc pe pământul natal
Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.
Mă-ntâmpină merii cu crengile plecate
Trezind amintiri ce îmi păreau uitate,
Răsună vâlcelul de cânt de păsărele
Şi-i susură apa povestea vieţii mele.
O! iată frăguţe! Imi amintesc de ele
Cum le-adunam voioşi cu fraţii în ulcele
Şi le-aduceam acasă abia la asfinţit
Urcaţi în carele cu proaspăt fân cosit.
Cuprind într-o privire flămândă, curtea toată
Şi-aş vrea să fiu din nou copilul de altădată
Ce alerga desculţ în ploaie, să mai crească,
Gata oricând alt joc să născocească.
Ciuperci şi gâgâţele în coşuri culegeam
Şi-n ierburile-nalte adesea rătăceam,
Dar era lumea mea, salbatec paradis,
Explozii de culoare văzute-acum în vis.
Revăd din nou şi casa noastră-n care
Măicuţa ne strângea în caldă-mbrăţişare
Şi-l văd în vis pe tata, pe scări la prăvălie,
Falnic şi drept ca bradul, zâmbind cu duioşie.
Dar toţi aceia care se adunau la vatră,
Acum sunt nişte nume înscrise pe o piatră.
Unde v-aţi dus? Mi-e atât de dor de voi!
Sfântă copilărie, hai, vino înapoi!
Cântec femeiesc (de Adrian Paunescu)
Fiindcă este ziua femeii şi sunt mult prea multe de spus, am gândit că poezia aceasta, care mie imi place foarte mult, va spune mult mai mult decât aş fi reuşit eu.
> Asa e mama si a fost
> bunica
> Asa suntem femei langa femei
> Parem nimic si nu-nsemnam nimica
> Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
>
>
> Ei neglijenti, iar ele foarte calme
> Ei incurcand ce ele limpezesc
> Ei numai talpi si ele numai palme
> Acesta e destinul femeiesc.
>
> Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
> Nimic maret, nimic impunator.
> Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
>
> Pun lucrurile iar la locul lor.
>
> Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
> Si pentru care plata nici nu cer
> De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
> Ar fi ajuns si dincolo de cer.
>
> Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
>
> Ba strica mult si ele-ndreapta tot
> Si de aceea nimeni nu le crede
> Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
>
> Asa e mama si a fost bunica
> Si ca ele maine eu voi fi.
> Ce facem noi, femeile? Nimica,
> Decat curat si
> uneori copii.
>
> Suntem veriga firului de ata
> In fiecare lant facut din doi
> E greu cu noi femeile in viata
> Dar este imposibil fara noi….
>
>
>
>