EI SUNT DOCTORI

Zilele trecute am aşteptat o cunoştinţă pe holul unui mare spital din capitală. Temerile şi durerea ce parcă plutea în aer, agitaţia cadrelor medicale, frânturile discuţiilor ce-mi răsunau în auz, mi-au inspirat poezia aceasta pe care, nu am lucrat-o ci a „curs” dintr-o stare emoţională care m-a marcat . Ştiu că aceste versuri nu se aliniază stilului vesel cu care v-am obişnuit, dar viaţa nu este întotdeauna roz. Totuşi am păstrat ideea învingătorului.
doctori

EI SUNT DOCTORI

In jur sunt doar halate albe,
De zici că ninge macroscopic
Şi stetoscop în chip de salbe
Au doctori cu surâs utopic.

Trec în tăcere printre paturi
Lăsând speranţă în urma lor
Şi-s ghilgameşi luptând de veacuri,
Să zmulgă viaţa, tenebrelor.

Durerea lasă urme hâde
Şi gemete se sparg în vid,
Se-ating crispat genele ude
In lupta cu-n duşman perfid.

Un timp şi lupta ia sfârşit.
Pe chipuri, zâmbet obosit
Şi ochi ce strigă bucuria:
„De data asta am reuşit!”

AM REVENIT !

Revin după o pauză destul de mare şi simt nevoia să motivez.
In urmă cu aproape două luni, tatăl meu afăcut un accident vascular cerebral. De atunci, toţi cei ce ne-am aflat în jurul său, am gândit în fiecare zi care trecea că este ultima sa zi de viaţă. Fiecare noapte era perioadă de veghe. Zilele erau la fel de obositoare şi chinuitoare ca şi nopţile. O lumânare pâlpâia mereu in camera în care se lupta totuşi să trăiască. De prisos să descriu fazele prin care a trecut : de la stare comatoasă la accese violente , de la imposibilitatea de a articula un sunet, la strigăte ce pareau a iesi din beciurile inchiziţiei, de la pierderea identităţii, la dialoguri cu fiinţe imaginare sau de mult timp plecate dintre cei vii. Dar indiferent de starea psihică, tot timpul a fost imobilizat la pat, nemnaiputând sa-şi coordoneze nici o miscare, făcând îngrijirea sa mai mult decât dificilă,de multe ori epuizantă . Si totuşi spre uimirea noastră, dar mai ales a medicilor care l-au examinat şi urmărit evoluţia bolii, în ciuda vârstei foarte înaintate (95 de ani) a depăşit momentul critic, în sensul că deşi tot imobilizat, este perfect constient şi mai puţin solicitant (deci mai putem respira si noi), poate face faţă oricărei discuţii şi doreste să trăiască .
Acestea fiind spuse, presupun că veţi inţelege de ce am lipsit atât de mult. N-aş spune că acum sunt liniştită şi că pentru mine curge pe râuri miere şi magiun, dar incerc să-mi reiau cât de cât vechile indeletniciri atât de dragi mie.
Vreau să mulţumesc tuturor celor care au trecut – în lipsa mea – pe aici şi mi-au lăsat câte un semn că nu m-au uitat. Am înţeles că am prieteni şi că blogosfera este totuşi o lume aparte unde intotdeauna găseşti un punct de sprijin când eşti pierdut în spaţiu.
Tuturor, gândurile mele bune şi cu drag, o floare:


Imi anunţ întoarcerea „acasă” pe blog :
Mirela, Teo, Cristi, Carmen, Vania, Cati, Elisa, Zamfir, Nea Costache, Silavaracald, Gabriela-Elena