Colţ de pădure în oglinda apei

 Câteodată mă joc de-a pictatul. Imi place să rătăcesc  cu toate simţurile în lumea minunată a culorilor şi imaginaţia îşi ia zborul… uneori, se transformă în versuri.
Iată mai jos unul din rezultatele jocului meu de-a pictura, fără pretenţia de a o numi totuşi pictură, dar îl prezint azi în cadrul jocului găzduit de Sorin, Reflexii în oglindă.DSC04465

Povestea poveştilor parfumate

A fost o dată un pădurar bătrân, ce locuia împreună cu băbuţa lui chiar în inima pădurii, într-o căsuţă făcută de ei numai din bârne şi împletituri de nuiele. De jur împrejurul casei, băbuţa sădise o mulţime de floricele care mai de care mai colorate şi mai înmiresmate ce înfloreau după cum le era datul, din primăvară până când cădea bruma. Erau atât de frumoase şi răspândeau în aer aşa parfum plăcut, încât nu ai mai fi plecat de acolo.Oricât ai fi fost de supărat , în raiul acela floral te învăluia o nesfârşită pace sufletească . In fiecare zi bătrânica aduna flori şi frunze parfumate pe care le punea la uscat, iar iarna le punea în coşuleţe din nuiele şi le lăsa în încăperi să-şi împrăştie aroma…
In vremea asta, bătrânul pădurar cutreiera pădurea: nota copacii care aveau nevoie de îngrijiri speciale, aduna gunoaie aruncate la întâmplare, strângea uscăturile în locuri special amenajate tot de el, iar uneori se întâmpla să întâlnească câte un animăluţ rănit pe care cu multă pricepere îl îngrijea, grăbindu-i vindecarea . Intotdeauna avea grijă să-i aducă şi băbuţei câte ceva de prin pădure: ciuperci, fragi, zmeură, mure… Abia spre seară se înapoia obosit, dar de fiecare dată vesel şi mulţumit.
Şi uite-aşa zilele treceeau monoton, până într-o dimineaţă când un bun prieten le-a adus nepoţica să stea acolo un timp. Câtă bucurie pe bunicuţi! Fericiţi şi dornici să afle noutăţile, s-au aşezat pe băncuţa dintre minunatele flori ce-şi trimiteau  spre fată,  în semn de bun venit,  aromele suave,  în acelaşi timp cu teii înfloriţi ce-şi revărsau şi ei parfumul peste pădure.
– Bunico! Ce miroase atât de frumos?
– Este parfumul pădurii, draga mea.
– Parfumul pădurii? Dar cine îl face? Cine îl împrăştie?
– Vântul , vântul este cel mai mare parfumier al naturii: el adună mireasma fiecărei floricele şi a fiecărui fir de iarbă, parfumul pământului reavăn şi al scoarţelor de copaci, le amestecă într-un vârtej cum numai el ştie să facă şi aşa crează parfumul pădurii!
– Bunico, se pare că vântul s-a scuturat tot în părul tău, fiindcă miroase atât de frumos!
– Da, de unde. Eu mi-am spălat părul în apa în care am pus un săculeţ cu petale uscate de flori inmiresmate!
Pe când stăteau de vorbă, pe cărare, sfioasă păşea o căprioară. Bunicul s-a ridicat repede, a intrat in căsuţă şi de acolo a scos un pui de căprioară mititel, care abia se ţinea pe picioare, dar a devenit dintr-o dată vioi când a văzut căprioara care uitând de orice teamă a alergat spre puiul ei. Şi-n timp ce puiul căuta fremătând izvorul cu lapte cald, căprioara îi spăla blăniţa, lingându-l de zor.
– He-he, de aseară te tot aştept, căprioară frumoasă!
– Bunicule, este puiul ei?
– Da, l-am găsit ieri rătăcit de turmă, nemâncat şi rănit la un picioruş. L-am luat acasă, i-am dat lapte cu biberonul şi i-am tratat rana. Ştiam că dacă mama lui trăieşte va veni după el!
– Cum aşa? Şi de unde ar fi putut şti căprioara că este aici?
– Ehei, fata moşului, după miros! Principalul simţ de orientare al animalelor este mirosul !
– Ha-ha! Râse fetiţa . Deci puiul a alergat acum fiindcă a recunoscut parfumul mămicii lui!
– Exact, spuse şi bunica. Există parfum peste tot!
– Cum adică bunico? Şi de fapt ce este parfumul?
– Parfumul este mirosul plăcut, dar poate fi şi o nota caracteristică a unei stări, o atmosferă specială, deosebit de plăcută! Când spui parfum, dintr-o dată alungi tot ce poate fi urât sau rău . Este cea mai plăcută ambianţă, cel mai frumos cadru din câte pot exista! 
– Asta inseamnă că absolut tot ce este în lumea asta poate fi numit „parfum de…”
– Da, desigur! Şi poate fi şi parfum de iubire?
– O, da! Mai ales!
– Imi spui şi mie toate parfumurile şi poveştile lor?
– Nu, nu, fiindcă ne apucă noaptea , dar am o prietenă care şi-a propus să adune toate poveştile parfumate. O cheamă Mirela şi o găseşti la http://mirelapete.dexign.ro Acolo vei găsi toate parfumurile şi toate poveştile lor. Chiar în luna aceasta a împlini un an de când le adună. Se cuvine chiar să spunem LA MULTI ANI!
– A! Păi aceasta este chiar o adevărată POVESTE A POVEŞTILOR PARFUMATE , bunico! Trebuie să fie minunate ! Abia aştept să le citesc.

Au scris la această temă

Mirela Parfumul poveștii parfumate
CARMEN Parfumul povestilor parfumate
Florentina Povestea povestii parfumate
Daurel Parfumul modelelor de viata
Lili Parfum de poveste

Doru Punerea genunchiului in pietre
Vanessa Poveste Parfumata

Sara Parfumul povestii parfumate
Lolita Povestea povestilor parfumate la multi ani
Dictatura justiției Parfumul povestii parfumate
Pandhoraa Parfumul povestilor parfumate
Aurora  Povestea poveştilor parfumate
Vero Tangentand parfumul povestii parfumate

Nemaipomenitele întâmplări ale Dariei (2)

Soarele nu se înălţase prea mult şi Daria era deja la marginea pădurii dornică să-şi întâlnească noul prieten. Nerăbdătoare se uita de jur împrejur dar… nimic. Alături, pe o floricică o gărgăriţă mică şi frumoasă o privea mirată:
– Ce cauţi tu aici singurică? întrebă gărgăriţa.
– Imi aştept prietenul: pe Codiţă. L-am cunoscut ieri. Răspunse Daria mirată că şi gărgăriţa vorbeşte.
– Codiţă? Aaa, îl cunosc, este un ursuleţ tare bun. O dată am căzut în apă şi Codiţă m-a lăsat să urc pe blăniţa lui să-mi usuc aripioarele grele de apă, ca să pot zbura din nou.
– Adevărat? Dar crezi că o să vină?
– Mor-mor-mor!Sunt aici! Din câţiva paşi Codiţă fu lângă ele şi întinse prietenos o lăbuţă pe care Daria se grăbi să o prindă în mânuţa ei.
– Lăbuţă şi Botic ne aşteaptă. Le-am povestit despre tine şi nici nu m-au crezut că eu chiar am prietenă o fetiţă. Mergem?
– Da, dar nu o să ne rătăcim?
– Nu, nici vorbă, cunosc foarte bine drumul. Îşi luară rămas bun de la gărgăriţa şi grăbiră pasul spre casa ursuleţilor. Pădurea devenea din ce în ce mai deasă şi arborii căzuţi le îngreunau drumul. Din când în când câte un animăluţ se oprea să îi salute:
– O fetiţă în pădure? Cum aşa? Întrebă ariciul, care prevăzător, tocmai se pregătea să se strângă şi să se facă un ghem de ace, gata să se apere, dacă cineva ar fi vrut să îi facă vreun rău.
– Este prietena mea! Spuse mândru Codiţă
– Adevărat ariciule şi nu te mai ascunde sub ţepi că noi nu îţi facem nici un rău completă şi Daria.
Intr-un copac o veveriţă ţopăia veselă pe o creangă.
– Hei! Dar unde mergeţi măi copii? Ia staţi puţin că cobor acum la voi. Şi ţop-ţop din creangă în creangă mişcându-şi codiţa când în stânga, când în dreapta ca să nu cadă, Riţa-veveriţa într-o clipă fu lângă ei:
– Mergem să ne întâlnim cu Lăbuţă şi Botic!
– Da? Ce frumos! Uite, luaţi nişte alune că poate vă este foame. Ştiu eu aici în pădure un alun care face nişte alune maaari şi gustoase Era atât de drăgălaşă Riţa-veveriţa, încât Daria nu se putu abţine şi o luă în braţe strângând-o cu drag în braţe.Ce tare îi bătea inimioara !!! Oare îi era teamă? Veveriţa o mângâie şi ea peste faţă cu codiţa ei stufoasă.
– Haaaap-ciuuuu! Haaaap-ciuuu! strănută Daria! M-ai gâdilat la nas. Râseră toţi, mâncară câteva alune, apoi şi-au văzut de drum.
– Mor-mor-moooor! Iat-o pe cumătra vulpe! Se uită pizmaşă spre noi. Nu prea ne iubim.
– Ştiu, ştiu. Mi-a povestit mama mea ce a păţit bătrânul urs păcălit de vulpe.
– Da, e tare vicleană. Nu ştii niciodată ce gândeşte cu adevărat..
– Mie imi este frică de vulpe! Scânci uşor Daria înghesuindu-se în blăniţa ursuleţuli.
– Stai fără grijă. Nu are curaj să se apropie de mine. Ii este tare frică de tata-ursu şi oricum am ajuns la căsuţa noastră!
– Dar nu văd nimic! Unde este?
– Chiar aici, dar este ascunsă după copacii aceştia doborâţi, ca să nu fie văzută.
– Lăbuţăăăă! Botiiiic! Am sosit! Strigă Codiţă.
In faţa lor, crenguţele începură să se mişte şi dintr-un loc ascuns se iviră cât ai zice peşte, doi ursuleţi la fel de micuţi şi drăgălaşi ca şi frăţiorul lor….
(va urma !)
Poate vor să citească şi prietenii mei:Teo Negura, Cati, Luna Patrata,Gabi, Carmen , Gabriela NeaguTheodora, Alice Georgiana,  ,Vania, Zina ,Cella, Dispecer Blogosferă, Flavius ObeadaGabriela Elena, Gabriela Savitsky Maminineta Maria Postu, Mirela PeteMunteanul, Nelinistitu’ Adrian Voicu Popa ȚeapăRokssana, Scorpio, Shayna, Simona Ionescu

Nemaipomenitele întâmplări ale Dariei

   Daria este o fetiţă mică, ce locuieşte cu părinţii ei la margine de sat, în apropierea unei păduri. Este prietenoasă, iubeşte tare mult animalele şi este veselă mereu, dar  locuind  la margine de sat nu prea are cu cine să se joace, aşa că de multe ori, o vedem  căutându-şi de joacă pe lângă pădure. Acolo la umbra deasă a pomilor culege floricele şi după ploaie  găseşte chiar ciupercuţe pe care bucuroasă le duce mamei.
Intr-o zi, tot încercând să prindă un fluturaş a înaintat mai mult în pădure şi când s-a uitat în jur, nu a mai cunoscut drumul. Speriată a început să plângă şi să strige. Zadarnic însă. Nu o auzea nimeni. Deodată ceva a foşnit lângă ea şi când a întors capul să vadă ce se întâmplă, a văzut un ursuleţ mic şi drăgălaş. Ce tare s-au speriat amândoi când s-au privit! Dar numai o clipă, fiindcă amândoi erau la fel de micuţi. Ursuleţul a început să mormăie uşor şi spre marea uimire a Dariei, ea chiar înţelegea ce îi spune. Dând să-i răspundă, se pomeni că vorbeşte într-un fel în care nu mai vorbise niciodată şi ursuleţul o înţelegea.
– Ce tare m-ai speriat! I-a zis ursuleţul.
– Şi eu m-am săperiat de tine, dar acum nu-mi mai este frică. Cel puţin nu mai sunt singură. M-am rătăcit. Nu cumva tu ştii să mă duci la marginea pădurii?
– Sigur că da, dar nu vrei să ne jucăm amândoi? In drum spre casa ta, ne vom juca de-a prinselea, vrei?
– Da, sigur că da, răspunse bucuroasă Daria.
– Atunci… prinde-mă!
– Aaaa! Din ăsta îmi eşti? Stai că te ajung eu într-o clipă.
Şi ursuleţul începu să alerge şi ba se ascundea după o tufă, ba se ivea pentru o clipă ca apoi iar să dispară în spatele unui copac bătrân. Nici vorbă să se lase prins.
– Ursuleţule, nu te mai ascunde!!
– Bine, bine!
Sâc-sâc-sâc!
Sâc că nu mă prinzi!
Ursul fuge,
Nimeni nu-l ajunge,
Şi fetiţa
N-atinge codiţa!
Ha-ha-ha!
Dar nu ştiu cum făcu ursuleţul că se încurcă într-o tufă şi în clipăa aceea Daria întinse o mânuţă şi-l prinse de ciotul micuţ de codiţă.
– Ha-ha! te-am prins codiţă, râse zgomotos Daria!
– Codiţă ai zis? Chiar aşa mă cheamă pe mine. : Codiţă . Şi mai am doi fraţi: Lăbuţă şi Botic.
– Adevărat? Vreau să îi cunosc şi eu.
– Păi acum am ajuns aproape de căsuţa ta şi este târziu, dar mâine, dacă vrei, ne întâlnim aici şi am să te duc să-ţi arăt unde locuiesc eu şi să-mi cunoşti şi frăţiorii.
– Da, da, voi veni bucuroasă. Abia aştept!
– La revedere!
– La revedere! Şi în timp ce fetiţa se îndepărta uitându-se mereu înapoi la noul ei prieten, Codiţă îi făcea semne prieteneşti cu lăbuţa.

Mâine, vă voi povesti ce s-a mai întâmplat!!!.
Pot confirma spusele mele:
 Clipe de ClujLuna Patrata, Mirela Pete,   Theodora, Ulise, Vania  zamfirpop.wordpress.comblogulise, zamfirpop.over-blog.com, zam-fir, filumeniezoltybogataflorinapacuraruandroxacostin-comba,  g1b2i3, incertitudininapobloghia, rokssana, scorpio72, se-cret-blognotes, teonegura, tu26dor, vis-si-realitate-2