OMIDA

O omidă mare, grasă,

Gândind că-i mândră crăiasă

Îşi făcuse un palat

Intr-un măr foarte înalt.

Curând, puse stăpânire

Pe tot pomul şi-n neştire

Ronţăia frunze şi muguri

Şi crenguţe, rânduri-rânduri.

Se făcuse şi mai grasă,

Mai urâtă, mai păroasă

Şi-n timp ce pomul striga

Să-l ajute cineva,

Omida se tot fălea

Mândră de isprava sa:

– Ia priviţi ditamai mărul

Cum l-am ros cu dinţişorul!

Dar nici nu sfirşi de zis,

Că lumina i s-a stins,

Fiindcă-n zbor o rândunică

O-nghiţi ca pe-o furnică!