Un alt fel de sclavie

Sant contrariata si revoltata! Si asta mi se trage numai de la plimbarile mele pe ulitele satului. Azi, abia ce ma indepartasem de casa, ca-l intalnesc pe Tudor, un barbat la vreo 55-6o de ani, casatorit cu Geta, o femeie tare de treaba, harnica, priceputa si care o viata intreaga nu a facut nimic altceva in afara muncilor campului, si a treburilor gospodaresti. Ma saluta, ii raspund si am proasta inspiratie sa-l intreb ce face Geta. Parca i-am pus foc pe nari! Dintr-o data, pasnicul Tudor, devine leu-paraleu si-ntr-o cascada de cuvinte incepe sa-mi povesteasca cum nevasta-sa si-a iesit din minti si a apucat-o pe alte cai. Intr-o clipa imi trec prin minte tot felul de grozavii: de la o boala psihica pana la certuri aprinse si chiar „abateri de la morala”. Il privesc oarecum neancrezatoare, dar n-apuc sa-l intreb nimic fiindca explicatiile curg:
– Matusa-sa de la Botosani, i-a dat o armonica veche sa faca ce-o vrea cu ea. Si ce crezi, nevasta-mea a chemat pe unu de i-a reparat-o si a invatat sa scartaie la ea singura.
– Bravo ei! Zic eu entuziasmata.
– Bravo pe dracu! Cine a mai pomenit sa te duci de la vaca la armonica?
– Ei, uite, Geta ta! Si ce te deranjeaza? Eu in locul tau m-as mandri cu asa ceva!
– Mandru? Hai bre, iti bati joc de mine?
– Ba deloc.
– Eu zic ca da. Nu crezi ca rade tot satul de ea?
– Poate, din ignoranta!
– Ignoranta, neignoranta, eu stiu una: traiesti in satra, vorbesti tiganeste.
– De acord, dar aici nu este vorba de satra ci de placerea unui om care nu deranjeaza pe nimeni, ba chiar poate sa infrumuseteze si viata altora.
– Fugi dom-le de-aici. Pai daca ma intreaba Fane vecinul, ce face nevasta-mea, eu pot sa-i spun ca se prosteste la armonica?
– Si de ce nu? Tu cand ai chef sa mergi la carciuma sau sa joci carti, table, popice, sau mai stiu eu ce, te duci si stai cu orele de capatai, fara sa fie nevoie sa dai socoteala nimanui, asa-i?
– Pai da, da eu sant barbat. O femeie are mereu de lucru in casa!
– Mai sa fie? dar femeia nu este ca si barbatul tot fiinta umana? N-are si ea aceleasi drepturi, n-are si ea nevoie de relaxare, de odihna?
– Pai cum sa aiba aceleasi drepturi? Cum sa faca ce fac eu? Doamne fereste! Sa se „relasese” la televizor sau cu femeile la vorba pe ulita. Odihna? Ce, n-are paturi? Noaptea nu-i ajunge?
– Da de cand stabilesti tu ce o relaxeaza pe Geta? De unde si pana unde stii tu ce o odihneste pe ea? Esti vreun dumnezeu si n-am aflat eu? Nu e totuna pentru tine daca sta la televizor, in drum sau cu acordeonul sau armonica, ce-o fi ?
– Stii ceva, doamna, aici e sat si asa ceva nu s-a mai pomenit, ca o taranca sa cante le „istrumenturi”. Ce, ea e d-alea deochiatile? Mai bine vorbim „alcevasilea” ca nu vreau sa ma cert cu dumneata…
Am abandonat discutia fiindca mi-am dat seama ca nici un argument al meu nu-i va schimba convingerile si dupa un salut inghetat am grabit cat am putut pasul, sa nu-l mai aud, sa nu-l mai vad. Din pacate nu este singurul care gandeste asa, ci mai bine de 70% din locuitorii satului. Probabil ca si unii dintre cititorii mei vor zambi imaginandu-si-o pe Geta alergand de la grajdul vacii la armonica atarnata undeva la sopron, unde sa nu-l incomodeze pe atotputernicul Tudor, marele detinator al dreptului de a distribui bilete de voie pentru orice stare sufleteasca, fizica sau morala. Da, poate la prima vedere pare caricatural, dar ganditi-va ca este vorba de o fiinta umana, inzestrata ca oricare alta cu gandire si simtire. Si ea se bucura sau sufera, are dorinte si pasiuni, iubeste, viseaza!! Eram intr-o seara in poarta casei cu Geta. La un moment dat, s-a auzit un tril. Geta s-a oprit din vorba, mi-a facut semn sa nu care cumva sa fac vreo miscare si dupa cateva clipe, cu ochii plini de lacrimi mi-a soptit : canta privighetoarea! Si-atunci, va mai mirati ca infruntand opinia radio-santului si ocarile unui sot limitat si egoist, a invatat singura sa cante la armonica?
Asta e! Intre oras si sat exista inca, o prapastie numita mentalitate, mentalitate care instaureaza un fel de sclavie a femeilor, mutilandu-le sufleteste, confiscandu-le dreptul de a se manifesta in afara prejudecatilor!
Ma obsedeaza o intrebare pe care mi-am mai pus-o candva: in ce secol traim?

Un batran si patru ieduti (2)

   Auras pt.blog 012

Parca prea de dimineata un manunchi de raze zglobii furisat printre jaluzele, tot impletindu-se cu genele mele, a reusit sa ma trezeasca mai devreme decit imi programasem. Am deschis fereastra si o data cu racoarea placuta a diminetii orataniile vecinilor si-au facut simtita sonor prezenta: cucurigu, cotcodac, muu, behehe ,meee… mee… o, da! sint cei patru ieduti ai batranului nea Marin.Vi-i mai amintiti? Cind i-am auzit, mi-a revenit in minte povestea lor trista si am hotarit sa merg sa-i vad. Cand am ajuns la nea Marin l-am gasit asa cum il vedeti in poza: in ograda cu iedutii linga el
-Mai iedutii tatii, ce faceti voi ma copiii mei?Cum au dormit frumuseii lu’ tata? Va e fomitza? Hai ca va aduce tata lapticu acus-acus. Hai Ciutu, hai si tu la tata… A! Ia uite cine a venit la noi? Si eu nici n-am dat bluza de la pijama jos. Ce sa fac? N-am avut rabdare sa termin cu imbracatu’. Cand deschid ochii, intii ma gandesc la ei si pana nu-i vad, nu fac nimic.Stiu ca ma asteapta, ma striga pe limba lor, da eu ii inteleg acum… da si ei ma inteleg.Cind vin dimineata la ei, sint toti cu piciorusele pe poarta si fac o galagie cit un cird de giste. Daca le deschid se reped toti spre mine parca sa-i iau in brate! Sa-i vezi cum se imbrincesc ca sa-si faca loc sa-i mangai. Sint destepti… stiu ei ca-mi trebuie patru miini ca sa-i dezmierd pe toti odata si-atunci se inghesuie care pe care.
Auras pt.blog 016
Eu n-apuc sa zic nimic. Dau din cap aprobativ, zambesc si ascult, fiindca stiu ca nea Marin si-ar lauda iedutii de dimineata pana seara.Ii privesc induiosata pina la lacrimi.Ii privesc cum se alinta, cum cersesc mangaierea batranului si cum il urmeaza, cum i se incurca printre picioare nelasandu-l sa faca nici un pas fara escorta lor !Nea Marin uita parca de mine si continua sa-i mangaie, sa-i cupprinda pe fiecare intre palmele lui mari si batatorite de atita munca.Iedutii ii raspundeau cu tot atita dragoste, lipindu-se de el, frecandu-si boticurile de hainele  lui, dand agitat din codita si cautand fiecare sa-i fie cat mai aproape.Si Doamne, Nu-l pierdeau din ochi nici o clipa.Nea Marin simtea asta. Lacrimand imi spunea:
Auras pt.blog 013
-Copiii mei daca erau si nu ma iubeau atata. Ce-o sa ma fac eu cand s-or face mari? Cum sa instrainez eu vreunul? Si sa-i tin pe toti? Cum sa fac, ca de taiat… aoleo, nici nu vreau sa ma gandesc.Mai copiii mei ma, nu va lasa tata pe voi. Nu-i las si gata. Fie ce-fi. Ne-om descurca noi. Auzi? Cind plec, sta la portita si behaie asa a plins pina li se face foame. Acum s-au mai marit, le dau eu la biberon lapte dar mai si ia nitica iarba, malaias… Lasa ca ne facem noi mari. Ce-a fost greu a trecut! Nici nu stiu ei ca n-au mamica.Eu sint mamica lor. Asa stie ei.Of, Doamne, Doamne, tine-i Doamne sanatosi!
O spune cu atita iubire, cu atita smerenie in timp ce-si sterge stinjenit lacrimile, incat nu poti sa nu te induiosezi.
A acceptat cu placere sa-i fac poze, si cind sa plec, in drum spre poarta,  mi-a rupt cativa crini albi:
– I-ai si pune-i  in apa si zi bogdaproste ! Of!  Tare-i mai era drag lu Tudorita mea sa aiba crini pusi pe masa aia mare din sala. Cind deschideai usa… mai fata, mirosea asa de frumos, ca-ti venea sa traiesti, sa traiesti si sa nu mai mori niciodata…
I-am multumit si mi-am luat ramas bun, minunandu-ma (pentru a cita oara?) de frumusetea sufletului acestui OM.
Auras pt.blog 005

Trei pasi pe ulita satului

Uraaa! In sfirsit  primavara! Se apropie Pastele si gindesc ca ar trebui sa ma asigur de niste oua. Tot e zi frumoasa, asa ca pornesc pe ulitele satului si din poarta-n poarta,  mi-oi face „plinul”. Ca sa nu ma plictisesc il iau cu mine pe nea Marin, ca oricum n-are nici o treaba. Mai schimbam o vorba doua, mai imi zice ce e nou si trece timpul mai repede.

– Stiam pe cineva pe ulita cealalta… (dau sa zic si eu ceva, dar nea Marin ma intrerupe ofensat)

– Care ulita doamna? Acum ne-am modernizat si noi, sintem ca la oras! Si plin de importanta imi arata o tablita spinzurata pe un gard:”Strada Bujorului”

– Ei, da ! Imi fac eu mea culpa inghitind in sec.

N-apucaram noi sa facem trei pasi,  ca o pisica neagra cu un pui de gaina in bot ne taie  calea ca o sageata si-n urma ei, parca mai in viteza, zboara un retevei insotit de un mult prea sonorizat:”Zit, fii a dracului de mioarta nenorocita! Mincate-ar coapta Marita!”

– Marita e vecina ei. Imi explica nea Marin patruns de incarcatura evenuimentului si convins ca nu mai pot respira daca nu sint informata, desi  ma considera  un iremediabil monument de ignoranta in ale satului..

Ca din senin isi fac aparitia fortele beligerante: incriminata Marita, stapina tilharului patruped si pagubita Leana,amindoua  in pozitie de atac, cu minecile suflecate si cu miinile  bine ancorate-n solduri de parca le-ar fi teama sa nu le cada dedesubturile.  Ocarile si sudalmele incep sa curga in cascada din  ambele parti si-n citeva secunde din curtile vecine ies  inversunate cobeligerantele. Nu se mai intelege nimic: toata lumea zbiara, ciinii latra disperati in lant, gainile codcodacesc speriate si tot mai multe capete curioase se ivesc peste si printre ulucile gardului, functie de dorinta de implicare!

-E-te doamna! Parc-ar fi d’ala de la televizor…d’ala cum ii zice…” talcioc”. Constata nea Marin mindru de comparatia sa.

Un pustan, cu miinile virite  in buzunare, nu care cumva sa-i cada din umeri, se-apropie in fuga de grupul aflat in razboi si scuipind  furtunos sa-si dreaga glasul, striga cit il tine gura:

– Nu te lasa tata Leano! Asa! Zi-i ca la parlament!

Ma uit in jur cu tristete: vad tablita ce vrea sa sugereze ca acolo ar fi o strada, vad o gluga de coceni ce troneaza linga gard, in afara curtii bineinteles, pe strada, pe strada Bujorului, vad grupul tot mai numeros si tot mai galagios, vad  mult praf  printre gropile in care noroiul n-a apucat sa se usuce,  o cabina telefonica ramasa fara geamuri din prima zi de instalare, santuri pline cu tot felul de balarii  si bineinteles nelipsitele ambalaje de croisant si pufuleti pe care nea Marin mi le aratase mindru, ca o dovada ca si ei la tara au ca la oras, de toate.

Da, au de toate…  ar  mai trebui ceva educatie, ceva civilizatie….

Si cind te gindesti c-am facut doar trei pasi pe ulita satului…

Hallo!!! Domnii cu educatia!! Se-aude?