Maine… e o noua zi

As indrazni sa spun ca optimismul a fost cel care m-a ajutat sa trec peste multe obstacole, unele ce pareau chiar de netrecut. Si totusi … am si eu momentele mele – trecatoare, ca ploile de vara – cand simt ca ma prabusesc; cedez o clipa-doua, dupa care ma adun dintre cioburile de tristete risipite si pornesc din nou la drum. Azi , da…
… din gradina anilor, azi am cules sfatul florilor inspumate de valurile de timp si mi-am smuls toate pansamentele cu care vremea incerca in zadar sa-mi oblojeasca ranile; am lasat durerea sa curga sarata si lipicioasa manjindu-mi obrajii… as vrea sa ma nasc din nou… sunt un pescarus cu aripi de neliniste si strabat nemarginirea; as vrea sa zbor catre un tinut de frumusete, de liniste, de iubire… ce adanc si limpede e cerul: parca ar fi o mare de lacrimi in care imi scald aripile obosite de zbor.
As vrea sa stiu o tara unde primavara e vesnica, unde florile nu se ofilesc niciodata si soarele zambeste mereu. De ce mor stelele si visele apun la revarsatul zorilor? de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?
Plang stresinile… plang ochii mari ai timpului! In vis, o clipa rasare speranta precum o bataie stinghera de aripi si apoi… apoi totul ramane asa cum a fost.
Gandesc ca trecem prin viata cu idealurile noastre, cu visele si gandurile nostre, cu certitudinile si incertitudinile noastre, cu bucuriile si necazurile noastre in cautarea unui tarm, in cautarea unui vis, in cautarea unui adevar, in cautarea unui om si atunci cand in sfarsit ajungem la ceeace am dorit, constatam ca este .. prea tarziu.

Maine… e o noua zi.

39 thoughts on “Maine… e o noua zi

    • Inexprimabil, pesimismul nu intra in categoria „incurabilelor”. O fata vesela iti poate vindeca aceasta „boala grava” dar nu incurabila. Daca e nevoie, dau si eu o mana de ajutor. Visele nu mor decat daca le lasam sa moara. Prin definitie, visul se termina, vei spune. Este adevarat, dar il putem transforma in realitate sau in himera. Depinde de multi factori, dar uneori cedam prea repede, si doare!

      • Corect, doar ca in cazul meu, asa e. E incurabil.
        „Fetele vesele”? Ultima s-a dus… cu trenul, si cu ala de i-a dat bani de tren… Glumesc, ca imi da mana, dar acum ceva vreme, nu era chiar asa.
        Visele… se termina. Daca devin realitati, e bine. Daca nu, alergam (o vreme) dupa himere. Aici e avantajul pesimistului. Nu alearga prea mult dupa himere!

        • In timp, am invatat ca pentru un vis trebuie sa lupti. Sa nu incerci sa ma contrzici pentru ca nu ma vei convinge de contrariu. Gandste-te la campionii mondiali, gandeste-te la toti cei ce au realizat lucruri marete! Este la indemana oricui sa viseze, dar nu toti au capacitatea intelectuala, morala si fizica pentru indeplinirea lor. Visele devin himere doar atunci cand necunoscandu-ti fortele iti fixezi un reper mult mai sus decat esti inzestrat sa urci. Pesimistii au ngru in fata ochilor. Ei nu alearga nici dupa vise, nici dupa himere. Ei orbecaie, se invart haotic in cercul lor intunecat, fara putinta de a zari vreo lumina spre care sa se indrepte. Dar despre asta… intr-o noua postare, fiindca este mult prea mult de spus.

  1. „De ce mor stelele si visele apun la revarsatul zorilor? de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?” Mi se pare usor… pentru ca din suferinta se nasc cele mai frumoase cuvinte, cele mai mari capodopere, cele mai teribile senzatii si sentimente :). Personal… fara suferinta as fi mult prea fericit pentru gustul meu.

    • Nevermore, subscriu celor spuse de Dana, Flavius, Liana, Ghimpele… vezi cati optimisti sunt? Potrivit firii mele, nu cred ca numai in suferinta apar cele mai frumoase cuvinte si nu neaparat gandind ca sant stropite cu lacrimi, ci pentru simplul motiv ca si de fericire poti atinge sublimul in exprimare. Sant nume mari in literatura universala apartinand aproape in mod egal celor doua conceptii filozofice si-i citesc cu aceeasi placere.
      Personal… (imi permit sa te copiez) daca nu as fi fost optimista, cred ca nu as mai fi existat.
      Avand totusi in vedere ca de regula suntem inclinati sa credem nu ceeace este adevarat ci ceeace ne place , nu incerc sa ma impun ci doar imi argumentez gandirea.

  2. Mda, cuvintele frumoase sunt importante, da’ fericirea mi se pare mai importanta. Deci decat sa asistam mioritic, cu neputinta si acceptare angelica la terminarea viselor si aparitia plansului si a durerilor, mai bine luptam ca visele sa se transforme in realitate, ca noaptea sa devina zi fara durerile de multe ori autoimpuse.
    Si poate asa vom descoperi ca cuvintele izvorate din fericire pot fi la fel de inspirate ca si cele izvorate din durere. Pana la urma, urechea este cea care face diferenta…

  3. Maine ..e o noua zi…Expresie a optimismuli ,a increderii in viitor ,sau paguboasa amanare,irosirea timpului?O idee culeasa de undeva:trecutul e istorie,viitorul o enigma,dar prezentul este dat de Dumnezeu,nu-l rata. Asa ca sterge-ti lacrimile de pe obrajorii sufletului,insfaca timpul…AZI e o noua zi..Da haina noua viselor si nu le mai lasa sa moara.Nici stelele,nici visele nu mor…

    • „Maine e o noua zi..” sigur ca este folosit ca o expresie a optimismului!
      „Strege-ti lacrimile de pe obrajori…” Ce frumos! Asa imi spuneai cand eram mica si ma simteam atat de aparata si impacata incat imediat pe cerul sufletului meu de copil, aparea cel mai frumos curcubeu.
      Am dat haina noua viselor si cu inversunare nu le mai las sa moara, dar cate obstacole…

    • Flavius, sigur ca DA, acel „maine” pe care-l visam fiecare, oricat de pesimisti am fi, undeva intr-un colt al sufletului unde traieste speranta, este mai bun!

      Inca odata, fiindca ziua nu s-a sfarsit , si probabil santeti in toiul petrecerii : o seara frumoasa, de neuitat si … sa-ti traiasca minunea de fetita!

  4. Eu cred ca ne-am plictisi intr-o tara unde e mereu primavara. Am pierde clipa de bucurie, de ce nu chiar de fericire cand dupa nor rasare soarele intinzand curcubee, dupa ger vine caldura starnind din pamant ghioceii, asa cum dupa lacrimi apare si un zambet.
    Maine e o zi in care vom continua ce nu am terminat azi , punte spre o alta zi ce ne va duce mai lin sau mai zbucumat spre tinta dorita…

    • Elisa: In spatele metaforei tale cu bucuria urmind tristetii, cu soarele urmind norului si ce benefica este aceasta succesiune, ghicesc raspindita zicere: ne certam pentru ca impacarea este atit de dulce!!!… Poate sunt oameni care chiar percep asa chestia asta cu cearta si impacarea! In mintea si in sufletul meu, lucrurile nu stau deloc asa: prefer sa fac tot ce depinde de mine si nu imi lezeaza demnitatea, pentru a evita o cearta; cu oricine! Prefer ca in relatiile mele sa fie permanent „timp senin” si satisfactia impacarii (pe care eu nu o socotesc satisfactie decit a orgoliului) sa fie inlocuita cu satisfactia unei relatii solide, de esenta, care nu se zdruncina la orice adiere. Nu cred deloc ca o cearta nu lasa urme; ba din contra! O sa aduc in discutie cunoscuta poveste a vasului de pret spart si lipit – poate lipit chiar cu arta, cu pricepere – dar caruia i se vad, orice ai face, urmele liniilor de spartura. Este suficienta o atmosfera cit de putin tensionata, pentru a readuce in prim plan episodul spargerii vasului.

      Ce vreau sa spun? ca prefer oricind timpul senin, zimbetul, fericirea, intelegerea, pacea (daca nu ti se pare prea pretios cuvintul si notiunea pe care o reprezinta), furtunii, rinjetului, tristetii, dihoniei, razboiului!

      Stiu ca nu se poate ceea ce zic eu aici, dar sa-mi DORESC sa fie rau ca sa ma bucur mai apoi de BINE, – asta niciodata! Si nu ma voi plictisi niciodata de ARMONIE! – sub orice forma s-ar gasi ea!

      Ceva imi spune ca vehementa mea este disproportionata fata de comment-ul tau, care este onest si decent, dar mai ales poetic. Cred ca m-am folosit de el – de comment – ca de un pretext pentru a spune ceva ce am gindit de multe ori fara sa am ocazia sa o fac in public – fie el, publicul, restrins la cititorii unui blog.

      • Dana, consider ca tot ce ai scris este ecoul gandului meu care s-a izbit de tastatura calculatorului tau si s-a risipit pe blogul meu. Ca mai mi se intampla „prabusiri”… o, da, se intampla dar spun „tata-mareeee! si ma ridic pornind mai departe in aplauzele tale atat de incurajatoare!

    • Elisa, eu nu cred ca ne-am plictisi intr-o primavara vesnica. Frumosul este frumos si fara sa aiba alaturi opusul, ca sa-l evidentieze. Un zambet este o binecuvantare oricand apare, desi da impresia ca dupa lacrimi ar fi mai reconfortant… dar scrii atat de frumos, incat poti convinge o lume intreaga de adevarul tau.

  5. De acord! Nu ma refeream la mine , la tine sau oricine altcineva – drept doritoare de rau sau durere pentru a savura clipa de extaz dupa, ci doar de a lupta acceptandu-le atunci cand ne apar in cale. Pentru ca ne apar. Luptand asa cum spui – pentru aplanarea , evitarea situatiilor care ar duce la spargerea ulciorului. SI victoria asupra lor e deosebita.
    Si mai deosebita e situatia in care partenerii de dialog- sa nu spun disputa – sunt atat de intelepti incat duc discutia pana la intelegerea problemei si apoi la acceptarea ei si nu doar de a accepta prin abandonare.
    Suna deplasat daca spun ca ma bucur de folosirea drept pretext comment-ul meu pentru a spune mai mult?
    Am putea dezvolta ideea si intr-un alt post .
    PS Imi permiti sa te adaug in blogroll -ul meu?

    • Elisa: Nu mi se pare citusi de putin deplasat sa te incerce o satisfactie pentru faptul ca ai generat un schimb de idei, de argumente; eu cred ca acesta este chiar unul din motivele pentru care inventia net-ului numita BLOG a capatat o asemenea dimensiune. Faptul ca ceva spus/gindit de tine a trezit in altcineva nevoia de replica, inseamna ca nu ai scris doar ca sa te afli in treaba, sa-ti vezi numele aparut pe un ecran, ci chiar ai intrat intr-un mecanism logic, care ofera potential de dezvoltare. Ia sa fi scris in comm. ceva de genul: „foaaaarte frumos! mi-a venit sa sughit de emotie!” ma intreb daca Stropidesuflet ar mai fi validat macar prestatia discutabila.

      De cite ori ceva din ceea ce apare pe blogul acesta – pe care il frecventez cu placere – imi va produce dorinta de replica, o voi face; asa ca daca vrei sa continuam pe tema aceasta, – sau alta – esti la fileu: arunca mingea! Daca voi simti ca imi este adresata si daca voi avea ceva de replicat, o voi face (eu nu am un blog personal, dar profit de buna gazduire a lui Stropidesuflet, ceea ce imi permit sa te invit – cu acordul ei, desigur – si pe tine sa faci).

      • Elisa, Dana, consider o sansa pentru blogul meu de a va avea ca partenere de dialog. Am citit ambele argumentari cu revelatia celui ce iubeste calitatea. Nu am putut sa nu remarc frumusetea exprimarii ca si consistenta argumentarii ficareia.. Ca lectie de viata, dialogul vostru, depaseste postarea mea, si faptul in sine ma bucura, gandind ca am putut starni interes si schimb de idei pertinente. Din comentarii, rezulta clar: fiecare om are adevarul lui justificat prin temperament, prin viziunea asupra vietii. A impartasi experiente, trairi, este o mana intinsa pentru cei in deriva.
        Va multumesc si va astept, oricand cu placere!

  6. visezi frumos 8->
    asa visez si eu si raman agatata-n vise pana ma trezeste un vartej de realitate. dar eu revin la vis si daca ma trezesc e ca sa-l transorm in realitate…
    cat despre suferinta si lacrimi, am scris eu despre bicicleta cu aripi de cirese amare care salveaza lumea, poate chiar e capabila..
    scrii superb!

    • Amaranth, iti urez bun venit pe blogul meu si …
      Nimic nu poate fi mai frumos decat sa-ti poti transforma visele frumoase in realitate! Da-mi posibilitatea sa citesc despre bicicleta cu aripi de cirese. Metafora este superba!
      Revino! Te voi astepta cu drag!

  7. Ce frumos ai scris… imi place si o sa mai revin. Si ca sa-ti raspund la intrebare… ” de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?” Pentru ca fara partea intunecata a vietii, a sufletelor noastre, a tot ce exista in noi, nu am putea niciodata sa realizam ce inseamna cu adevarat latura luminoasa, fericita si desavarsita a noastra si a vietii. Noi nu putem recunoaste nimic decat in opozitie cu altceva. Asa ca suntem nevoiti sa cunoastem si durerea. E Echilibrul vesnic intre lumina si intuneric, acel yin si yang. Lacrimile se usuca intotdeauna si, ca dupa orice ploaie, vine si curcubeul.
    Numai bine!

    • Te voi primi (deocamdata virtual, dar incearca sa-ti imaginezi cum ar fi!) cu o dulceata de nuci verzi si faguri plini cu miere si polen!
      Multumesc de urare ! Si tu sa ai o seara frumoasa si sa adormi gandindu-te cum ar fi sa te rasfeti ( ca musafir!!!) o zi macar, la tara!

    • Deci pictezi!! Si eu ma afund cateodata in lumea mirifica a culorilor, in dansul lor ametitor, cand se desprind, se unesc, si se contopesc pentru a exprima un gand, pentru a raspunde unei chemari. Daca te-am inspirat , e minunat! Inseamna ca o parte din gandul meu va prinde viata bucurand pe cei ce vor privi incercand sa le descifreze mesajul!

  8. Important este ca exista MAINE! Si, mai important inca, este sa fim optimisti ca MAINE este asa cum ne dorim. Mi-este mila de cei ce nu realizeaza ca traim numai o viata si traiesc in trecut, fara sa se bucure de ceea ce au. Viata e frumoasa AZI si MAINE, ieri a trecut, regretele nu-si mai au rostul! Sa fii fericita. AZI si in fiecare MAINE!

    • Cu multa placere! Am citit fiecare postare, din pacate timpul nu mi-a permis sa ma si lansez in comentarii. O voi face imediat ce-mi voi rezolva problemele care ma preseaza acum. Faptul ca este o regula a ta sa nu raspunzi comentariilor, mi-a creat impresia ca nu te preocupa dialogul!
      O seara placuta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.