Probabil are un titlu, dar eu nu îl ştiu… s-a întâmplat în urmă cu vreo doi-trei ani:
Eram toţi ai casei sub umbra unui nuc mare, fiecare cu preocuparea sa: o carte, un ziar, copiii cu joaca. La un moment dat, observ că nepoţii, aflaţi acolo, râdeau complice uitându-se pe furiş la tata, pe atunci în vârstă de 92 de ani. Am intuit că motivul hazului lor era bătrânul şi firesc, i-am apostrofat, dar spre surprinderea mea, chiar el le-a luat imediat apărarea motivându-i foarte plauzibil. Am tăcut contrariată. Ceva mai târziu, tata mi-a dat o foaie de hartie pe care scrisese versurile de mai jos. Era prea trista poezia si pentru ca nu doream sa-mi vadă lacrimile, după ce am citit-o, n-am comentat-o şi nici nu l-am întrebat dacă poezia îi aparţine sau are un alt autor. Am pus-o intr-o carte şi am uitat de ea. Azi, din întâmplare am regasit-o, am recitit-o şi ca şi atunci, am avut o strangere de inimă fiindcă nu este o poezie oarecare ci un mesaj cutremurator de real. Aş fi vrut să pot spune cu certitudine cine a scris-o, dar tata, trăind simultan în două lumi paralele: real şi imaginar, nu a putut să mă convingă acum, când întrebându-l mi-a spus că-i aparţine, deşi a fost cadru didactic şi a cochetat cândva destul de merituos cu poezia. L-am întrebat ce titlu i-a pus. M-a privit … nu ştiu cum, uşor mirat, uşor stânjenit, uşor mustrător şi a ridicat din umeri parca întrebându-mă : „ce importanţă mai are acum?” după care şi-a mutat privirea nesfârşit de tristă, undeva… în gol. Iată versurile:
Se schimbă vremea scumpă şi suntem azi bătrâni,
Simţim ca nu mai suntem – pe unde-am fost – stăpâni.
Copiii noştri astazi, nu ne mai iau in seamă,
Iar fiii lor, nepoţii, de mult nu mai au teamă.
Lipsiţi de cuviinţă şi fără de cruţare,
Işi fac cu ochii semne, vorbind de tata-mare.
Mă fac că nu vad asta, deşi le văd pe toate
Şi ploapele de lacrimi se lasă rezemate.
Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă sa plece … şi nu pleacă…
Ma intreb daca trebuie sa depasesti o anumita virsta ca sa poti fi impresionat – pe cat am fost eu – de aceste versuri, infinit de triste! Vizitatorii blogului tau sunt de regula oameni tineri, pentru ei batranetea cu neputintele ei este ceva atat de departat, incat nici nu merita sa te gandesti la ea (stii vorba aceea: la 20 de ani, nici anii, nici banii, par a nu se sfarsi vreodata).
„Noi suntem musafirii intârziaţi oleacă,
Pe care toţi i-aşteaptă se plece … şi nu pleacă…”
Doamne, cata tristete, cata resemnare … si cata putere de sugestie!
Dana, comentariul tău completează strălucit postarea mea. Iţi mulţumesc.
Ce trist! Mi-a adus aminte de fratele bunicului meu, care statea intr-o dupa-amiaza de vara, sub cires, in curte, si se uita spre poarta. l-am intrebat daca asteapta pe cineva si mi-a zis ca la el nu mai are cine sa vina, asteapta doar sa i se termine anii.
Adra_bell, cred că fiecare dintre noi păstrăm în suflet imaginea bunicilor sau sau a vreunui batrânel care ne-a impresiont în copilărie şi asta pentru ca există acea blândeţe şi rabdare în faţa avalanşelor de şotii ale nepoţilor.
Cred că autorul versurilor este tatăl dvs. Descrie practic o parte din tabloul amintit in rîndurile de mai sus. Dar eu zic că e un mesaj dulce-amar, nu neapărat trist. E ca o resemnare, dar şi o intelegere a inocentei, cindva si de el trăită. Sau ale tineretii valuri, cum s-ar spune. Pe de altă parte e un record că aveţi un tată aşa de longeviv. Nu mulţi se pot bucura de prezenţa părinţilor aşa îndelung. Eu cred că sunteţi norocoasă! Dacă mă înşel şi am înţeles ceva greşit îmi cer scuze anticipat.
Bianca, fără grijă! Totul este OK, ai înţeles cum trebuie! Tata este un longeviv, dar din păcate acum neputincios, dependent de noi, ceilalţi. Si cănd mă gândesc ce vesel, ce dansator perfect era, ce mult îi plăcea să facă excursii….
mai ca mi-au dat si mie lacrimile acum cand am citit-o 🙁 ce trist…
Cami. e trist, şi din păcate un proces de la care nu se poate sustrage nimeni!
La rand taica,la rand,zicea strabunicul cand ne amuzam rautacios de neputintele batranesti si de caciula de oaie purtata in toiul verii….La rand….mai devreme sau mai tarziu….uneori prea devreme….
Liana, o Doamne! Bunicul , cum îi spuneam noi străbunicului spre a-l diferenţia de mai tănarul bunic „tata-mare”, era aşa de bun… şi noi, copii obraznici! Cât de înţelept era . Câtă filozofie în acel simplu şi adevarat „la rând taică, la rând”!
E trist pentru ca in tinerete nu avem suficinta intelegere si caldura de a privi cu atentie si daruire tot ce-i in jur. Desi ne corectam la batranete cand avem puterea de accepta si ierta nerabdarea si lipsa de compasiune a celor mai tineri decat noi.
Asa cm zici – e un proces prin care trecem toti…
Elisa, deşi tinereţea are incapacităţile ei privind înţelegerea unor trăiri ale vârstei înaintate, sunt totuşi tineri care acordă vârstei, înţelegerea, atenţia şi respectul cuvenit. Acelora, le acord toată stima, atât lor , cât şi părinţilor lor, care punându-se de acord în modul de a-i educa, au avut rezultatele pe masură. Cunosc foarte bine nişte cazuri.
Totuşi bătrănetea este atat de frustrantă, atât de greu de înţeles şi acceptat uneori, încât este foarte dificil să reuşească un tânăr să o înţeleagă. Trebuie să treacă ani, şi să simtă pe propria-i piele. Dar deja, de cele mai multe ori, devine prea târziu pentru a spune un eventual „iartă-mă”, şi cel mai trist este atunci cănd cea care i-a dat viaţă este printre îngeri şi nu mai poate auzi când excopilul ar vrea să o mângâie şi să-i spună „iartă-mă mamă”.
Aurora, tu nu esti Stropi de suflet…tu esti Suflet foarte mare!!!
Ma gandesc cum ai grija de nepotei, de tine și familie…de tatal tau drag, care ti-a incedintat aceste versuri cutremuratoare si nu pot spune decat : suflet mare la vedere!
Frumos si trist. Aevarat…
O duminică mai caldă și cât se poate de calmă!
P.S. Cred că ai moștenit talentul la scris, pentru poezie!
”http://mirelapete.dexign.ro/2009/10/madlena-%C8%99i-bau-bau-ul-din-farfurie/
Mirela, n-aş putea spune că-mi este uşor, aşa şi motivez de ce nu „plouă” cu postări la mine pe blog. Şi ce-aş mai scrie! Eh! Asta e! Iţi milţimesc pentru vizită şi-ţi doresc şi ţie o duminică excelentă!
Intr-adevar, cutremuratoare poezie si un adevarat final de om in varsta si resemnat. La 92 de ani trebuie doar sa fii mandru ca mai poti scrie poezii si observa realitatea atat de cruda.
Ca prietena ce iti sunt, (tu mi-ai dat acest titlu cu care ma mandresc), te sfatuiesc sa introduci acest fragment – textul si poezia – in viitoarea ta carte ” Stropi de suflet”.
Cu drag,
Este o idee buna, la care nu ma gandisem. Iti multumesc pentru tot.
De ceva vreme ma gândesc să adun într-o pagină de blog poveşti despre bunici întâlnite pe alte bloguri.Pentru a ne aduce aminte să ne bucuram de ei cât timp îi mai avem alături.Pentru că ai mei nu mai sunt şi îmi pare rău că nu i-am cunoscut mai bine, pentru că încă mai am părinţi pe care i-am făcut proaspeţi bunici şi aş vrea să am răbdarea de a petrece mai mult timp cu ei şi de a ne bucura unii de alţii. Am vazut poezia de mai sus la câteva minute după ce aţi publicat-o şi deşi nu am avut timp să las atunci un comentariu mi-am zis că e un semn că pagina aceia de blog trebuie să existe. Vă mulţumesc pentru poezie şi vă rog să îmi permiteţi să o folosesc ca antet al paginii mele.
Simona, este emotionant tot comentariul tau. Ti-am raspuns mai amplu printr-un mail. Te astept oricand cu drag.
Pingback: Amintiri despre Bunici « Sfaturile bunicii
Simona, ti-am vizitat noul blog „Amintiri despre bunici” si mi-a placut foarte mult! Iti urez mult succes!
Personal, nu ma voi referi la efectul cutremurator, ci la o revolta care m-a cuprins cand am citit versurile. Cine nu are un batran, sa isi cumpere! Din pacate, intre tineri si batrani exista mereu niste bariere de comunicare, de cele mai multe ori involuntare. Batranetea este resimtita ca o povara, si cel care o resimte considera, de multe ori, ca acesta povara este pusa si pe umerii celor tineri. Dar cei tineri se inspaimanta la gandul ca fiecare zi care trece poate duce la o despartire nedorita. Batranii nu sunt musafirii care nu mai pleaca, ci acei musafiri care ar trebui retinuti „cu forta”. Opinia mea…
Da, atata timp cât zilele ce se scurg nu sunt chinuitoare şi pentru ei!
Vrem sa salasuim in timp , dar e de nelocuit . Atunci ne intoarcem spre Vesnicie….dar nu mai simtim pamantul sub picioare !
si totusi exista iubire….
un site care m-a emotionat si bucurat in egala masura !
http://www.dayswithmyfather.com/
Windwhisperer, iubirea va exista întotdeauna. Imi face placere vizita ta. Te mai aştept.
imaginea bunicii si a matusei de la tara, care faceau paine in cuptorul de vatra imi va ramane in minte pana la adanci batraneti. Desi eram foarte mic atunci, nu le-am zis niciodata ‘va iubesc’ tocmai pentru ca nu cunosteam sensul acestuia. Dar, cred ca, acum, ei stiu asta.
1ceb0x, cuptorul cu vatră, mirosul de pâine caldă, vocea bunicii care cheamă pentru alint… cine poate uita? Iţi mulţumesc pentru vizită. Mi-a făcut plăcere şi te mai aştept, mai ales că vin sărbătorile de iarnă cu poveşti şi amintiri depănate la gura sobei!
Bunica avea multe riduri … dar eu nu le vedeam … Vedeam zâmbetul ei frumos … și atunci … bunica mea era pentru mine … cea mai frumoasă persoană din lume
Imi pare nespus de rău că atat de târziu ( 19 mai 2022) am intrat pe blog, dar vă voi căuta fiindcă ambele dumneavoastră comentarii m-au emoționat. Vă mulțumesc pentru trecerea printre stropii mei de suflet. De azi reîncep activitatea pe blog. M-aș bucura să vă am cititor al blogului meu.
Mii de mulțumiri … de la un musafir întârziat … care plânge și de tristețe și de fericire … Tonio
Vă simt emoția și răspund cu aceeași incărcătură sufletească și recomandându-vă oricare dintre poezioarele mele pentru copii, incerc să vă readuc zâmbetul și să vă șterg lacrimile. Cu drag.