Inţelepciune

Pe blogul lui Isis am găsit o pagină de înţelepciune numită „Gând bun” şi chiar merită citită. Am preluat două puncte (Timon din Paris şi Al.Vlahuţă). Asocierea nu este întâmplătoare.

„ALEGERILE   CONSTITUIE  PROCEDEUL  PRIN  CARE  OAMENII LIBERI  IŞI ALEG  STĂPÂNII .” (Timon din Paris). In urmă cu ceva timp, când am făcut personal această constatare, am considerat că am descoperit taina lumii, apoi am citit că totuşi Timon din Paris a constatat primul acest fapt şi m-am întristat că am aflat atât de târziu . Citisem în schimb din copilărie  scrisoarea de mai jos, scrisă de Vlahuţă către fiica lui.

Din păcate, atunci când am citit această scrisoare, nu aflasem despre înţeleapta zicere:
CA SĂ-I AJUŢI PE CEI DIN JUR ÎNCEPE CU TINE, PENTRU CĂ INVERS NU FUNCŢIONEAZĂ”
Cine a spus aceasta nu ştiu, dar are atâta dreptate încât ar trebui scrisă pe cazanul in care suntem botezaţi!

Intâiul TE IUBESC

 

O fi „Valentine’s day” sărbătoare împrumutată, dar până la urmă, ce este rău că ne-am mai creat un prilej de uita o zi de necazurile şi grijile cotidiene pentru a ne aminti de sentimente mai frumoase, făcute să dea sens vieţii, aşa cum nimeni nu o face mai spectaculos decât IUBIREA.? Mahatama Gandi spunea: ” Viaţa nu înseamnă doar să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile, decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii, CEA CARE CONDUCE OMENIREA. In focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie”…
Şi orice vârstă am avea, nu putem să nu gândim furaţi de amintiri, la cele mai frumoase momente pe care ni le-a oferit IUBIREA.. Nici eu nu scap – şi nici nu vreau să scap! – de amintiri. Cu nostalgie, am luat din cufărul uitat de vreme, jurnalul meu de adolescent şi cu emoţie l-am răsfoit… m-am oprit la pagina în care descriam întâiul TE IUBESC. Am citit şi încă o dată am înţeles că nu numai vremurile se schimbă ci şi modul de a trăi sentimentele… Dar nu mai spun nimic, voi copia cu fidelitate, fără să fac nici o modificare, fiecare cuvânt din jurnal…
Să o datez? Nu are rost! Este mult, foarte mult de atunci…

…Este târziu şi noaptea-şi ninge scurgerea timpului prin veacuri..
Ca o inimă de foc – luna a despicat parcă cerul in doua si mii de fire luminoase au prins să ţeasă cu pulbere de stele vraja noptii. Iat-o! Maiestuoasă si indiscretă, a pătruns si prin fereastra mea, presărând argint pe pagina jurnalului meu unde cu inima văpaie, încerc să aştern deopotrivă, sufletul meu si vraja nesfârşită a acestei zile, zi cum alta nu a mai fost.
Am trait-o ca pe o clipă, sau poate o eternitate…. oricum timpul si spaţiul s-au contopit când azi, in ochi de pădure, in grupul zgomotos de prieteni cu care am venit aici în excursie, a apărut EL şi în fugă, încercând să prindă un fluture imaginar s-a apropiat mult de mine şi aşa, ca să aud numai eu mi-a şoptit : TE IUBESC. Intâiul TE IUBESC ! Mi-o spunea chiar El, băiatul pe care în taină îl iubeam şi nu îndrăzneam să-i spun… şi atunci….atunci….am incremenit si eu, si cerul, si pădurea… Intre iarba si soare nu am mai vazut decât sufletul său ca o chemare , asemeni cântecului alb ce se naste dimineata pe buzele trandafirilor. Mi-am privit mâinile ce-mi tremurau de atâta infiorare si am simtit ca-n palme am inima lui ca o petala de crin pe care un zâmbet de copil a aprins nesfârşite curcubee de sărbătoare. Mi-a fost imposibil să rămân alături de colegii mei. M-am desprins pe neobservate de grup şi tulburată, am colindat prin pădure si am cules flori albe, iar cu petalele lor am scris numele noastre sa le vada luna sub ploaie de stele in noptile senine şi toata padurea cu freamatul ei sa le soptească, să fie purtate pe aripi de vint in zori si-n amurg ca să afle lumea toată cât sunt de fericită…
Inima a mea cânta şi eu alergam o dată cu ea prin padure, imbătată de atâta fericire … crengile copacilor imi atingeau faţa intr-o caldă dezmierdare, iar florile îsi deschideau petalele bucurindu-se odată cu mine. Am ajuns la marginea lacului albastru de atâta cer răsfrânt. Am privit pe oglinda apelor si am găsit inflorită acolo seninătatea găndurilor LUI. M-a invăluit zborul pescăruşilo, fosnirea lor calda si am simtit aripa dragostei unduind albă. Oriunde priveam găseam ceva din sentimentele Lui ce alergau spre mine din visele atâtor seri când mi-am imaginat cum ar fi să-mi spună că mă iubeşte. Am început sa valsez cu ochii închişi dupa cântecul inimii mele … un-doi -trei, un-doi-trei…
Deodată am simţit paşi apropiindu-se… era El ! Am deschis ochii şi s-a oprit. Ne-am privit în tăcere câteva clipe în care inimile noastre băteau parcă asemeni unor clopote ce vestesc o zi de sărbătoare. Am făcut amăndoi în acelaşi timp primul pas… şi-ncă unul… ne-am atins mâinile… vântul mi-a venit în ajutor şi mi-a acoperit roşeaţa obrajilor, cu părul ce mi-l răvăşea şăgalnic…. Cu o atingere abia perceptibilă, El mi l-a îndepărtat lăsându-mi descoperită iarăşi faţa. Am închis ochii şi-n clipa următoare am simţit miracolul iubirii adolescentine împlinit: pentru o secundă, buzele noastre s-au atins într-o înfiorare copleşitoare. Din nou timpul s-a oprit în loc… valuri de căldură m-au făcut să-mi simt de ceară trupul de fecioară. Inimile noastre se contopeau într-un singur cânt… pluteam , pluteam amândoi în vis… simţeam că mă pierd de tot, că n-am să mai pot deschide ochii… dar…. chemarea colegilor ne-a readus pe pământ. Ne-am prins de mână şi-am alergat fericiţi spre ceilalţi….
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Gata, noaptea s-a sfărsit, luna s-a retras luându-si tot argintul pe care il presărase aseară pe caietul meu, si odata cu el : taina mea ce nu va mai fi taină, pentru că in nopţile următoare o vor sti toti astrii si tot universul va vibra de iubire!

Acum mă întreb şi vă întreb:
cum ar fi primavara fara ploaia de petale albe ce inundă livezile sau fară simfonia de culori ce cânta pe pajisti ?
cum ar fi iarna fară florile de gheaţa risipite in fereastră ?
cum ar fi marea cea albastră fara valurile ei inspumate şi fară zborul zglobiu al pescarusilor?
cum ar fi cerul fară oceanul lui de stele si fară farmecul lunii in noptile senine?
CE GUST ŞI CE CULOARE AR AVEA VIAŢA FĂRĂ IUBIRE ?

  … Şi, amintiţi-vă şi voi:Mirela, Teo, Cristi, Carmen, Vania, Cati, Elisa, Zamfir, Nea Costache, Silavaracald, Gabriela-Elena, Daniela


Tristeţi de toamnă

   O fărâmă albastră de cer , o rază hoinară… undeva departe, timpul cerne prin fluier un cântec şoptit. O frunză întârziată pe obrazul unei toamne, ar vrea să dea în mugur o nouă primăvară… dar este atâta toamnă!
Vroiam să mă pierd în curcubeul văzduhului, să simt o mângâiere de fluture, să mă înbăt cu nectarul florilor, dar  petalele florilor sărutate de brumă şi-au pierdut deopotrivă nectarul,parfumul şi strălucirea . Gândul îmi fuge printre copacii desfrunziţi ai unui codru singuratec şi văd cum frunzele cad una câte una… Tăcerea creşte ca din pământ, acea tăcere a lumii vegetale care te învăluie, care te pătrunde, care te face să cauţi căldura unei mâini, prietenia unor ochi. Priviri de toamnă, culori de toamnă târzie, gânduri de toamnă, de amurg… pe sub crengi părăsite, înserarea curgea precum apele la vale, umbre dulci, ruginii stăpânesc cetatea mea de vise. Obosit şi palid soarele se ascunde după o coamă de deal să se culce… treptat norii îl ascund cu totul şi dintr-o dată simt cioburile ploii purtate de vânt lovindu-mi fruntea şi rătăcindu-se printre şuviţele părului meu. Plâng frunzele toamnei cu picuri mari şi reci… plâng ochii mari ai timpului. In gând, o clipă răsare speranţa precum o bătaie stingheră de aripi şi apoi… apoi totul rămâne aşa cum a fost.
Am simţit că toamna mi-a învăluit făptura şi încearcă să se cuibărească în inima mea şi-n acele momente de dezamăgire m-am gândit la clipele în care n-am ştiut ce să cer de la viaţă, sau poate că am cerut vieţii prea mult, m-am gândit la clipele în care am renunţat, m-am gândit că trecem prin viaţă cu idealurile noastre, cu visele noastre, cu bucuriile şi necazurile noastre, cu certitudinile şi incertitudinile noastre, în căutarea unui ţărm, în căutarea unui vis, în căutarea unui adevăr şi atunci când îl simţim, atunci când îl aflăm plin de promisiuni… este totuşi prea târziu… e toamnă!

Maine… e o noua zi

As indrazni sa spun ca optimismul a fost cel care m-a ajutat sa trec peste multe obstacole, unele ce pareau chiar de netrecut. Si totusi … am si eu momentele mele – trecatoare, ca ploile de vara – cand simt ca ma prabusesc; cedez o clipa-doua, dupa care ma adun dintre cioburile de tristete risipite si pornesc din nou la drum. Azi , da…
… din gradina anilor, azi am cules sfatul florilor inspumate de valurile de timp si mi-am smuls toate pansamentele cu care vremea incerca in zadar sa-mi oblojeasca ranile; am lasat durerea sa curga sarata si lipicioasa manjindu-mi obrajii… as vrea sa ma nasc din nou… sunt un pescarus cu aripi de neliniste si strabat nemarginirea; as vrea sa zbor catre un tinut de frumusete, de liniste, de iubire… ce adanc si limpede e cerul: parca ar fi o mare de lacrimi in care imi scald aripile obosite de zbor.
As vrea sa stiu o tara unde primavara e vesnica, unde florile nu se ofilesc niciodata si soarele zambeste mereu. De ce mor stelele si visele apun la revarsatul zorilor? de ce au nascocit oamenii plansul si durerile? De ce?
Plang stresinile… plang ochii mari ai timpului! In vis, o clipa rasare speranta precum o bataie stinghera de aripi si apoi… apoi totul ramane asa cum a fost.
Gandesc ca trecem prin viata cu idealurile noastre, cu visele si gandurile nostre, cu certitudinile si incertitudinile noastre, cu bucuriile si necazurile noastre in cautarea unui tarm, in cautarea unui vis, in cautarea unui adevar, in cautarea unui om si atunci cand in sfarsit ajungem la ceeace am dorit, constatam ca este .. prea tarziu.

Maine… e o noua zi.

Un gind la inceput de drum

In oceanul sufletului meu, s-au adunat ani de-a rindul si bune si rele; si fapte si ginduri. S-au aprins si s-au stins, sau au continuat sa arda mocnit dorinte, idealuri. S-au cuibarit impreuna,  cuminti, intr-un coltisor, fara speranta de a mai iesi vreodata la suprafata.

Numai ca…… a fost de-ajuns suflul unei brize care sa-nfioare oglinda apei adormite, ca adincul ce parea ferecat, sa-nceapa din nou sa freamate ca o respiratie prea mult timp retinuta, gata sa se reverse, gata sa imprastie in lume tot ce-a adunat in timp si a pastrat…..

Se cuvine dar, sa multumesc acelei brize cu efect de tsunami asupra sufletului meu. Briza are chip de om si se numeste D.

Ne cunosteam de vre’o 30 de ani. Ne intilneam, ne pierdeam in discutii fara consistenta, pina cind intr-o zi mi-a vorbit despre ceva vazut pe internet. Dintr-o data conversatia relativ linceda a inceput sa curga in suvoi: intrebari, uimiri, incitare din partea mea, raspunsuri pline de tentatii pentru mine din partea D. Tot vorbind am pierdut notiunea timpului si pot spune ca acela a fost inceputul, pentru ca in timp am observat ca in fata calculatorului timpul are alte dimensiuni, alta viteza de scurgere. Interesul pe care l-am aratat, a determinat-o pe D sa-mi daruiasca un calculator. Entuziasmul meu era fara margini. Am intinerit. Dintr-o data scinteile nazuintelor din tinerete s-au aprins si cu un elan pe care nu l-as fi banuit, m-am avintat in tumultul informatiilor. N-am mai privit calculatorul ca pe un obiect  ci ca  pe o fiinta si firesc, i-am dat un nume: Socrate. Familia mea a avut o alta optiune in privinta numelui: Ducipal! Zice-se ca as sta calare pe el toata ziua! Ei, si? La urma urmei echitatia m-a fascinat intotdeauna si parca nici diferenta n-ar fi prea mare: si cu unul si cu altul, respectind proportiile, poti  alerga oriunde-ti vrea gindul.

Asa a inceput povestea mea de dragoste cu „Socrate”, asa a inceput zborul meu spre cunoastere, asa a inceput dorinta de comunicare, de conectare la spiritul universal. Fie-mi inteleasa pornirea launtrica ca la inceput de drum, sa-i multumesc celei ce mi-a daruit determinare. Si ca sa nu ginditi ca entuziasmul meu ar fi gratuit, incercati sa va imaginati:

– cum ar fi primavara fara ploaia de petale albe ce inunda livezile ?

– cum ar fi marea fara valurile ei inspumate ?

– cum ar fi cerul fara oceanul lui de stele?

– cum si ce fel ar trai omul contemporan fara telefon mobil si fara internet?

Si ca sa nu fiu invinuita de patetism, am sa va sugerez partea practica a celor ce am scris  si anume sa desprindeti din povestea mea un sfat:

daca intilniti pe cineva ce se simte imbatrinit sau deprimat , (virsta nu are importanta) indemnati-l sa intrerupa orice tratament si sa-si cumpere un calculator pe care sa-l conecteze la internet. Restu curge de la sine si  va asigur din experienta succesul.