Impreună din totdeauna, aşa-i ştiu pe badea Gheorghe şi lelea Ioana. N-au avut copii, dar curtea lor a fost mereu plină de gălăgia nepoţilor din partea fraţilor lor. Ba veneau şi copiii vecinilor, fiindcă lelea Ioana nu numai că-i lăsa să se joace prin curte cu animăluţele puiandre, dar le facea şi nişte turtişoare cu magiun de struguri de nu te mai săturai. Badea Gheoreghe le făcuse un leagăn maaaare în care toată ziua era câte un prichindel:
– Fă-mi vânt mai tare bade Gheorgheeee! Şi el se executa râzând din toată inima, ameninţând puştiul că o să-l ridice până la cer. Badea Gheorghe îi privea pe toţi mândru şi spunea tuturor arătând spre copii:
– Ei sunt măi oameni, toiagul meu de bătrâneţe!
Şi ce gospodărie inchegată avea badea Gheorghe şi lelea Ioana ! Animale, viţă de vie, legume şi zarzavaturi de toate felurile, iar în faţa casei, tufele de trandafir parcă spuneau povestea frumoasă a celor doi. In fiecare zi de sărbătoare religioasă îi vedeai mergând ţanţoşi unul lângă altul spre biserică. In tinereţe, erau nelipsiţi de la hora din sat sau de la nunţi ori cumetrii… şi cine juca mai cu foc ca ei doi? Nimeni. Să-i tot priveşti !
Dar anii au trecut şi bătrâneţea i-a învăluit cu toate neajunsurile ei. Treptat, treptat n-au mai putut să ingrijească nici ograda şi nici grădina. Aveau doar un căţel şi o pisicuţă care se încurca toată ziua printre picioarele lor obosite. Au apelat la nepoţii ce-au crescut în curtea lor odată cu tufele de liliac care acum aproape că acoperă casa. Şi-au venit. Toţi. S-au aşezat în jurul mesei pe care cu mare efort dar multă dragoste, lelea Ioana a pus minunatele ei turtişoare cu care bucurase odinioară copilăria dragilor ei, dragi nepoţei….
Au început discuţiile.
– Dacă trebuie să ingrijim de voi trebuie să daţi în scris cui şi ce daţi, au zis aproape in cor nepoţii.
După certuri care păreau că nu se mai termină a rămas hotărât: două nepoate de la fraţi diferiţi vor fi desemnate moştenitoare, urmând ca ele să-i ingrijească. In zilele următoare s-au făcut actele şi când totul a fost gata nepoatele au ajuns la concluzia că nu pot împărţi casa fizic, deci trebuie să o vândă şi au considerat că nu mai este cazul să aştepte plecarea spre cele veşnice a bătrânilor.
– Bine, dar cu noi cum rămâne? au întrebat cei doi.
Şi răspunsul a venit direct, ca un trasnet deasupra capului: păi aşa cum vom împărţi banii: jumate-jumate! Dintr-o dată cei doi nu mai erau decât două obiecte uzate, pe o nedreaptă, nemiloasă şi josnică tarabă.
– Cum adică, intrebară îngroziţi, refuzând să înţeleagă grozăvia .
– Ce nu este de înţeles ? S-au oţărât nepoatele: baba, la una din noi, moşul, la cealaltă!
– Un nor întreg a căzut pe capul bătrânilor şi o ploaie de lacrimi le-a astupat şi vocea şi-n timp ce cu sânge rece cea mai grăbită făcea bagajul bătrânului, cei doi se asezară pe pat unul lângă altul fără să poată înţelege că este adevărat tot ce se întâmplă,tremurând şi cu priviri asemeni ciutelor hipnotizate de ochii fioroşi ai animalului de pradă înainte de a le sfâşia. Doar suspinele şi uneori rugăminţile fără răspuns, mai spărgeau monotonia zgomotului produs de strângerea lucrurilor. Dar…
– Gata, moşule , hai acasă că este târziu şi trebuie să dau la animale…
– Dar… Ioana, Ioana nu poate să doarmă singură. Ii e frică noaptea. Nu pot s-o las. Ea… se ghemuieşte şi acum să mă simtă lângă ea… nu se poate… eu…
– Eu nu pot s-o iau acum pe babă că deocamdată n-am unde s-o culc.
– Aoleeoooo, păcatele mele, nu-l lua pe Gheorghe… măi maică, măăăă… lasă-ne să murim amândoi aicea singuri, cum o da Dumnezeu, dar numai lasă-ne pe amândoi… se tânguia lelea Ioana, smulgându-şi basmaua din cap.
– Stii ce, eu n-am timp să vă aud pe voi acum cum vă prostiţi ca ăia tinerii. V-a găsit dragostea ! Phiu!
Dintr-o dată, cu faţa parcă împietrită de strigătul rămas nestrigat, lelea Ioana, cu lacrimile curgând şuroaie, cu glas abia auzit, parcă murmurat, ca şi cum ar fi spus o rugăciune: vezi mamă – şi glasul ei a căpătat vibraţii de o nesfîrşită duioşie – vezi mamă că Gheorghe când e răcit bea ceai de tei şi să-i pui rachiu pe un ştergar la gât.. şi.. lacrimile n-au mai lăsat-o să vorbească. A intins mâna spre omul ei…
– Ioanăăăăă … a strigat izbucnind în plâns şi badea Gheorghe, prinzând mâna întinsă spre el… o mână care de la o secundă la alta devenea mai rece….
O lumânare aprinsă… şi-n drumul spre veşnicie, lelea Ioana a rămas cu mâna în mâna lui Gheoirghe al ei, până când au luat-o s-o pregătească pentru lunga călătorie spre ceruri, fiindcă aici pe pământ nu a vrut să se despartă de omul ei.
Aici s-a sfârşit o poveste, din nefericire,
adevărată.
Oare oamenii chiar nu mai pot vedea dincolo de bani, obiecte si avere ? Ingrozitor de trist.
Simona, din păcate se pare că bani încep să orbească şi să mutileze conştiinţe şi suflete.
nu incep nimic, din pacate asa a fost intotdeauna. se pare ca asta a fost scopul lor de la inceput. visez la o anarhie din care sa rasara o societate nerobita de ban si de scopurile lui meschine.
Florin, bine ai revenit. Da, ai dreptate, cu astfel de caractere te duce gândul că niciodată nu au avut nici o afecţiune pentru oamenii pe lângă care au crescut şi de a căror dragoste şi generozitate au avut parte.
Am plâns cât am citit şi încă mai plâng…
Adela, ştiu… este trist. e nesfârşit de trist.
povestea,da,s-a sfarsit intr-un punct, dar drama continua in suferinta bietului unchias….
Va fi ingrijit cum se cuvine?
CUm va rezista dupa ce si-a pierdut astfel tovarasa de viata…de-o viata
….un mos,un catel si o pisica…..
Liana, este greu de spus. Badea Gheorghe nu-şi va mai găsi echilibru. Tot suflete, căţelul, pisica… crezi că se va gândi cineva? Câinele probabil va muri de foame fiindcă era învăţat să nu mănânce decât de la lelea ioana. Pisica… va sfârşi şi ea în cautare de hrană de colo-colo…
foarte trista poveste. Oamenii nu mai au suflet si nici Dumnezeu. Si-ar vinde sufletul pentru un pumn de bani. Caractere meschine si urate. Imi pare rau de bietii batrani si din pacate sunt multe situatii de acest gen.
Gabriela, îţi mulţumesc pentru trecere , mă bucur mult şi te aştept oricând cu drag.
Ai dreptate în tot ce spui. Din ce în ce, oamenii devin tot mai mercantilişti, sentimentele dispar, transformând oamenii în nişte roboţi programaţi pentru înavuţire cu orice chip.
Din păcate, nu este un caz singular. Nepoţi cu suflet rece fără să le pese de bătrâneţea celor doi, notari care încheie contracte pe bandă rulantă fără să-şi sfătuiască clientul cum este mai bine pentru a se pune la adăpost de o astfel de situaţie, totul a favorizat producerea acestei drame.
Carmen, totul pentru bani… aşa cum bine spui: pe banda rulantă. este odios. Acesta este cuvântul potrivit.
doamne ce trist……………ce o fi in sufletul omului?
Antonia, se cuvine întâi un cald bun venit!
Nu este greu de presuspus. Aproape că refuz să gândesc ce este în sufletul lui…
Citind textul îţi vin în minte frânturi de întâmplări văzute sau doar ştiute, aflate de la alţii care au trecut prin ele. Mostra aceasta de viaţă demonstrează că există multe astfel de momente în care sufletul este dat la o parte pentru a se trece, inevitabil, la… partea financiară a lucrurilor. Mulţi bătrâni ajung în astfel de situaţii şi chiar te întrebi cum poate un copil, spre exemplu, să uite de aceia care i-au dat viaţă şi să se comporte lamentabil. Bătrânii ajung la azil, unii ajung chiar pe drumuri, scoşi afară din case de proprii lor copii, este pur şi simplu inimaginabil…
Nu a fost nevoie să ajung la finalul scrierii pentru a înţelege că această poveste este cât se poate de reală. Sunt milioane de astfel de cazuri în toată lumea, din nefericire. Nu am să înţeleg niciodată de ce oamenirea nu pricepe că totul este trecător şi nu reuşeşte să se bucure de ceea ce viaţa oferă. Tot timpul mi-am dorit o familie numeroasă. Tot timpul mi-am imaginat cum este să ai zece copii, iar în zilele de sărbătoare să se umple casa de nepoţi, gineri, nurori. Aceasta este împlinirea după părerea mea, dar ca să ajungi să striveşti totul pentru a obţine o fărâmă financiară este josnic.
Mulţumiri pentru această lecţie de viaţă, aşa poate vor pricepe unii şi alţii că mai există şi altceva frumos pe pământ, nu numai bani, bani şi iar bani…
Te îmbrăţişez cu toată dragostea, draga mea dragă!
Geanina, aşa se intâmplă din păcate în marea maajoritate din cazuri. Bani, situaţia materială condiţionează comportamnetul. E o zicală românească: „Cât eşti în treabă, toţi te întreabă !!” Este mult şi trist adevăr. Iţi doresc ţie şi lui Cristi o duminică frumoasă, asemeni gândurilor şi sufletelor voastre.
Citeam şi comentariul lăsat de Lisandru şi chiar am discutat cu el despre aspectul prezentat de tine. Concluzia este una cât se poate de tristă. Mulţumim pentru gânduri şi îţi urăm ore pline de magie!
Pingback: LUMEA GÂNDURILOR MELE «
Off topic:
Vă informez că blogul http://zanfirpop.blogspot.com este fals, deschis şi întreţinut de neoameni revoltaţi de faptul că nu mă sfiesc să spun adevărul.
Blogul preia elemente de pe adevăratul meu blog: http://zam-fir.blogspot.com/2010/11/mare-ti-i-gradina-cu-nemernici-doamne.html utilizîndu-mi în fals numele, fotografia, conţinut, afectându-mi grav imaginea publică.
Dacă vă repugnă astfel de metode, vă rog, ajutaţi-mă să aflu IP-ul de unde a fost creat şi de unde se scrie pe el.
Vă mulţumesc în numele unei blogosfere curate!
In ciudata lume mai traim! 🙁
Pingback: PANORAMĂ DE LA CETATEA BRAŞOVULUI (4) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: DACĂ E DUMINICĂ, E… FOLK (34) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Greu de suportat o asemenea întâmplare și când e doar povestită, darmite trăită… M-ai întristat. Oare să nu mai fie speranță în însănătoșirea noastră morală?
Silavaracald, este puţin probabil să existe vreo şansă de însănătoşire morală. Pe zi ce trece constat cu tristeţe că sentimentele se transformă în obiecte puse pe tarabă.
Pingback: PANORAMĂ DE LA CETATEA BRAŞOVULUI (5) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Ce poveste trista, Aura! Si eu ma obisnuisem sa trec pe-aici ca sa-mi iau oaza luminata de bucurii… Copiii, acest toiag la batranete, s-au dovedit mai slabi decat un pai gaunos… Ce pacat ca e si adevarat adesea!
Teo ai dreptate, pe blogul meu de obicei este veselie, dar… am fost mult prea impresionată de întâmplarea aceasta şi am simţit nevoia să o arăt în toată urâţenia ei. Poate vor citi şi protagoniştii şi le-o da şi lor de gândit…
Primul impuls,”Nu se poate!”. dar nu e asa. Se poate. Ba chiar se poate des, si, mai trist, chiar si de la propriii copii. Am fost tentata sa apas butonul „like”, dar m-am oprit la timp, nu are cum sa imi placa o asemenea poveste – si nu e vorba de autor sau mod de redactare – ci pur si simplu de continutul ei. As spune incredibil, dar nu e asa. Oameni ca acestia exista printre noi, din nefericire, si n-ai cum sa-i sanctionezi. Doar Dumnezeu poate sa-i „razbune” pe cei doi batrani. Si o va face, sunt convinsa.
Cati, după cum vezi, se poate. Dincolo de cele povestite, adaug că nepoatele nu au nici cea mai mică remuşcare, iar cei care au renunţat la moştenire la gândul că s-ar fi putut stresa cu îngrijirea bătrânilor au anunţat că vor contesta succesiunea. Să te ţii de acum încrâncenare, ceartă, scandal şi bani cheltuiţi prin tribunale.
Pingback: BRAŞOV – FÂNTÂNA ARTEZIANĂ « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 44) « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Gelos pe dor « Cristian Dima
Abia acum am ajuns să citesc acest zbuciumat text. Am început să îl citesc cu zâmbet pe buze, imaginându-mi veselia celor doi oameni frumoşi şi am terminat lăcrimând văzând urâţenia oamenilor. Trist…
Cristi, am simţit nevoia să pun această întâmplare pe blog, mult mai dramatică în realitate decât am reuşit eu să o prezint, şi care a reuşit să zguduie comunitatea în care locuiesc.
Lumea reala este cea a durerii, dar poate sa fie si cea a bucuriei.
Trista „poveste”…
Gabriela, din păcate în lume există şi rele pe lângă cele bune.
Pingback: VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Iarna pe blog II « Mirela Pete. Blog
Pingback: VIS ALB DE NICĂIERI « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt « Gabriela Elena
Pingback: LUMI PARALELE (1) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Năbădăiosu` şi jucuriile « Cristian Dima
Pingback: Un viciu rar « Blogul lui Teo Negură
Am cunoscut un caz asemănător, dar nu era vorba de nepoți și copii, ci de două surori. Sora mai mare a făcut totul pentru cea care era mai mică și avea patru copii, nu doi, ca și sora mai mare. Sora mai mare era mai frumoasă, cealaltă fiind obeză și urâțică (pare amănunt, dat invidia naște monștrii), era mai harnică ș infinit mai inteligentă. Avea și un suflet generos. Casa mamei lor rămasă văduvă după războiul lui Antonescu (soțul ucis de ruși în Crimeea), adăpostea doi bunici fără pensii, o mamă amărâtă și pe cele două surori. Cea mare, intrată la medicină, își dădea bursa de merit (avea numai 10) în casă. Cea mică s-a făcut repede învățătoare și s-a mutat cu chirie. După ce profitase din plin, nici nu mai dădea pe-acasă! Cea mare s-a căsătorit fără logodnă și fără nuntă…continuând să-i întrețină pe bătrâni, care au murit într-o iarnă…A rămas s-o întrțețină pe biata ei mamă și propria ei familie, că avea doi copii frumoși. Se căsătorise modest, fără logodnă, fără nuntă și fără vedighete! Le-au făcut soții, mai târziu! Dar sora cea mică și-a luat familia și s-a mutat înapoi, în casa rămasă acum spațioasă și liberă, după moartea bătrânilor. Sora cea mare a lăsat-o, doar îi era soră. Ea trăia la bloc, cu chirie. Cealalta huzurea cu casă, curte și grădină. Mama lor voia să o despăgubească pe sora mai mare. Dar cea mică EXACT atunci a mai făcut un copil, al patrulea, ca să obțină servici în marele oraș și s-o convingă pe bătrână să nu-i dea celei mari nimic! Într-o altă toamnă a murit și mama lor. Atunci, sora cea mică i-a arătat celei mari acordul semnat cu mama lor, în taină :”Las totul fiicei mele mai mici care m-a îngrijit bla bla”. Sora cea mare s-a bucurat, spre stupoarea celei mici, care-și silise mama să semneze un document fals. Era bine așa, ea se obișnuise la bloc, la înghesuială. Dar cea mică nu s-a lăsat. Uitând că cea mare a întreținut ani de zile toată familia și i-a lăsat TOT, a început să-i interzică să mai intre în casă și în curte. Sora cea mare nu a înțeles de ce. dar de atunci o înțeapă inima și ia pastile pentru dormit. A rămas în grija copiilor ei, e la pensie, dar se simte o intrusă, o întreținută. Ea se bazase pe ceea ce i se cuvenea de drept! Cinstit ar fi fost ca cele două să împată bătrânețea, văduve fiind, în casa mamei lor, împreună. Doar casa era plătită de sora cea mare! Dar nu e așa, nici la telefon nu-i mai răspunde cea mică, ba chiar o acuză că ”tu ai fost doctoriță și ai avut bani, dar eu o biată învățătoare și n-am avut cât tine!” Odată îți voi spune a cui e povestea aceasta la fel de tristă și la fel de adevărate ca cea pe care ai apus-u tu aici..
Aurora, îți doresc o zi bună! 🙂
Mirela, este la fel de tristă şi povestea ta şi am înţeles despre cine este vorba. Dacă este aşa cum intuiesc, îi înţeleg atitudinea, îi înţeleg ieşirile din fire, care firesc, pe cei din jur îi supără, dar sărmana nu-şi dă seama că fără să vrea uneori răneşte. Imi pare nespus de rău că în lume sunt şi neoamnei şi este şi mai trist atunci când neomenia se consumă între rudele de sânge. Trist, nesfârşit de trist. Iţi doresc şi eu tot binele din lume.
Ai înțeles, dar știi, nu mai este tristețe, deja este o mare dezamăgire și o lehamite. O scârbă, o silă și urmărirea unei decăderi sociale și materiale a celei care a greșit, a surorii celei mici și nerecunoscătoare! E și acesta un scut de apărare. Cu toate că Dumnezeu veghează! Acum e, la rândul ei (învățătoarea) , dată afară din casă de fiica mijlocie, care îi seamănă leit! Și nu glumesc. Nu nominalizăm, chiar te rog! A ajuns să locuiască la țară și să ia tablete. Poate înțelegi și mai multe acum.
O veste bună: sora cea mare își cumpără chiar acum un apartament, continuând s-o lase pe fiica ei s-o ajute pe sora cea mică. Acolo, într-un fund de țară, unde sărmana are nevoie de bani și medicamente…
Cum spuneam, Dumnezeu nu bate cu bota!
Chiar dacă ai înțeles, rămâne să vorbim despre asta pe mail. E un secret și nu-mi aparține, a al altcuiva!
O zi bună, hai să lăsăm tristețea, să vedem ce avem noi de făcut! Să fie bine, lucrurile se îndreaptă! 🙂
Mirela, mă bucur că sora cea mare va locui aşa cum poate îşi doreşte şi în felul acesta apartamentul devine mai încăpător pentru copiii ei şi tensiunile scad.
Ai dreptate, să înfruntăm ce este trist cu speranţa în mai bine. Cu drag.
Pingback: Viata vazuta din unghi drept « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte
Sarut mana! Trista povestire si din pacate, atat de reala! Oare vremurile grele din zilele noastre sau saracia sa-i dezumanizeze pe unii? Pacat de cei doi batrani!
Ooooo! Nea Costache! Bine aţi revenit ! Inseamnă că a ajuns internetul şi la dumneavoastră! Mă bucur mult că aţi trecut şi pe aici . Îmi pare rău doar că v-am întâmpinat cu o poveste tristă şi din păcate reală, dar promit că data viitoare când veţi reveni să găsiţi doar zâmbete cristaline de copii, aşa cum am obişnuit blogul meu.
Pingback: LUMI PARALELE (2) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Ieşirea-n primăvară. La citit « GENUNCHIUL LUMII
Pingback: Ocean of light « Gabriela Elena
Pingback: LUMI PARALELE (3) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Unora banii le intuneca mintile.
O poveste foarte trista, dar plina de pilde…
Pingback: Poveste de vis (16) « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Nu-mi pasă « Cristian Dima
Pingback: LUMI PARALELE (4) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Cu scântei… « Gabriela Elena
O duminică frumoasă, cu daruri de la Moș Nicolae! 😉
Mirela, îţi mulţumesc mult pentru vizită şi pentru urări. Şi la tine să vină Moş Nicolae cu tot ce e mai bun !
Pingback: DACĂ E DUMINICĂ, E… FOLK (35) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Un mic cadou de Moş Nicolae:
Te îmbrăţişez cu drag!
Trista si dureroasa povestea. Dar asa e viata si nu avem ce face, m-a impresionat profund tragedia prin care a trecut cei doi batranei o sa-i uneasca domnul sus in ceruri.
Pentru tine stropi de suflet doresc sa-ti aduca si sa-ti lase Mos Nicolae in prag numai bucurii sanatate si fericire si implinirea tuturor dorintelor te pup NUSA
Nusa, mulţumesc pentru urări! Moş Nicolae să-ţi umple ghetuţele cu tot ce-ţi place!
Pingback: BRAŞOV – POARTA ECATERINA « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Tristă,foarte tristă această poveste.Sunt sigur,din păcate, se întâmplă des asemenea nedreptăți.Trăim într-o lume crudă și materialistă.Banul e totul pentru prea mulți oameni.Nu văd nimic în afara profitului.Trist.
Se-cret, eu mă întreb dacă totuşi se mai poate îndrepta ceva în lumea asta strâmbă, sau ne scufundăm şi mai tare în mocirla nimicniciei.
Mi-e teamă că e prea puțină dorință și voință de îndreptare. Nepăsarea este peste tot.
Ervin, poate că totuşi acea minoritate care încă mai ţine cont de sentimente, vor putea influienţa masele de roboţi vii alergători în cursa pentru averi. Se pare că gheţarii ce se opesc la poli îşi transferă frigul pierdut în sufletele oamenilor
Pacat… mare pacat!
Anul acesta l-am început cu optimism.
http://cammely.wordpress.com/2011/01/04/trec-anii-cu-bune-cu-rele/
Citind povestea aceasta, iar mă lupt cu optimismul. Încă mai sper ca astfel de incidente să nu mai existe pe faţa pământului, dar cum ai zis şi tu mai există încă acea minoritate care încă mai ţin cont de sentimente. Să sperăm că vor avea o influenţă benefică asupra gheţarului din sufletele unora.