Azi, fiindca am facut o prajitura buna, m-am gindit sa-i duc si lui nea Marin, batrinul si inteleptul meu vecin. Am trecut repede la fapte. Strig la poarta, cum este obiceiul la tara, si-l vad pe nea Marin ca se indreapta sa-mi deschida. Avea o fata asa abatuta ca fara protocolara formula de salut l-am intrebat ingrijorata ce a patit. Odata cu raspunsul, lacrimile au inceput sa i se rostogoleasca pe fata lui brazdata de trecerea anilor:
– Hai, hai sa vezi si dumneata cu ochii dumitale!
Mergeam tacuta in urma lui, neindraznind sa-l mai intreb ceva. Desi sint multi ani de cind i s-a prapadit nevasta si este nevoit sa poarte povara vaduviei, nea Marin nu pare sa-si arate cei 84 de ani  batuti pe muchie. Cit este ziulica de mare trebaluieste prin gospodarie.
Am mers pe aleea strajuita de bujori si stinjenei si-am intrat in ograda. A deschis portita unui tarc si inecindu-se in suspine mi-a aratat patru iezisori de toata frumusetea si vorbele ce au urmat n-am inteles daca mi-au fost adresate mie, iedutilor, sau pur si simplu vorbea singur:
-„Uite-i ma, uite orfaneii ma. I-a adus pe lumea asta alalteieri mamica lor si ieri a luat-o Dumnezeu. Mai Doamne! Cum ii cresc eu acuma, cum? Uite-i ma ca vin la mine, uite ma, ca-mi cer lapte, eu sint mamicuta lor. Of, of!”
L-am potolit cu greu din plins.Mi-a povestit cum nu s-a mai putut ridica biata caprita, cum si-a sprijinit capul in miinile sale, cum gemea asemeni unui om si cum i-a simtit ultima rasuflare tinind-o in brate, cum iezisorii nu s-au dezlipit de ugerul mamei lor pina cind n-au luat-o de acolo. Povestea si mingiia iedutii cu o blindete si duiosie pe care micutele animale cu siguranta o simteau fiindca se inghesuiau miscind bucurosi din codita, sa-i fie cit mai aproape, sa se cuibareasca linga el. Nea Marin, uitind parca de mine, a luat o sticluta cu lapte avind o tetina atasata si cu miscari domoale, mingiindu-i si vorbindu-le neincetat ca unor copilasi i-a hranit pe rind. N-am indraznit sa-l intrerup. O bunatate nesfirsita emana intreaga lui fiinta si fara voie, citeva lacrimi mi s-au strecurat pe sub gene. Era absolut impresionant.
M-a rugat sa le fac o fotografie, ca de n-or rezista, macar sa-i aiba in poza, sa arate la toata lumea patru iezisori facuti de o singura caprita.
L-am intrebat de ce nu a chemat doctorul veterinar si-am regretat amarnic ca n-am gindit inainte sa deschid gura pentru ca simbata si dumineca nici vorba de medic veterinar in asa comuna mare, iar in celelate zile il gasesti – daca-l gasesti – intre orele 8 si 15.
Mi-a raspuns scurt cu tristete si resemnare, fara sa se revolte, fara sa invinuiasca pe cineva:
-„N-am avut pe cine. Ce sa fac? Asa a vrut Dumnezeu”.
N-am mai zis nici eu nimic, stiind ca orice as fi zis nu i-as fi putut alina suferinta. Am scos niste bani din buzunar si i-am intins spunindu-i sa le cumpere iedutilor lapte citeva zile. A inceput din nou sa plinga:
-„Ii iau ca n-am o zi-doua, cit o dura pina mi-o veni pensia, ca si p-ala de azi l-am luat pe datorie. Sa vii sa-ti dau cirese cind s-or coace, ca altceva n-am, taica”.
Si-a sters lacrimile, a inchis portita tarcului, s-a mai uitat o data la ieduti si a oftat atit de adinc incit mi s-a zbirlit pielea !
Secolul XXI ???