Zilele trecute am aşteptat o cunoştinţă pe holul unui mare spital din capitală. Temerile şi durerea ce parcă plutea în aer, agitaţia cadrelor medicale, frânturile discuţiilor ce-mi răsunau în auz, mi-au inspirat poezia aceasta pe care, nu am lucrat-o ci a „curs” dintr-o stare emoţională care m-a marcat . Ştiu că aceste versuri nu se aliniază stilului vesel cu care v-am obişnuit, dar viaţa nu este întotdeauna roz. Totuşi am păstrat ideea învingătorului.

EI SUNT DOCTORI

In jur sunt doar halate albe,
De zici că ninge macroscopic
Şi stetoscop în chip de salbe
Au doctori cu surâs utopic.

Trec în tăcere printre paturi
Lăsând speranţă în urma lor
Şi-s ghilgameşi luptând de veacuri,
Să zmulgă viaţa, tenebrelor.

Durerea lasă urme hâde
Şi gemete se sparg în vid,
Se-ating crispat genele ude
In lupta cu-n duşman perfid.

Un timp şi lupta ia sfârşit.
Pe chipuri, zâmbet obosit
Şi ochi ce strigă bucuria:
„De data asta am reuşit!”