In urmă cu mulţi ani, când Adrian, băiatul nostru cel mare era în primul an de liceu, am fost invitată de profesorul de română să asist la o oră pe care urma să o tină la clasa in care era si Adrian. Am intrat o dată cu profesorul in clasa si m-a invitat să iau loc in una din bancile libere. A facut prezenţa, apoi a scos teancul de lucrări pe care le corectase. Tema fusese ca fiecare elev să scrie o scurtă povestire despre ceva care a produs cea mai mare emotie asupra lor. Nu le notase, doar le citise. Inapoindu-le a cerut câtorva elevi să le citească colegilor. Ultimul a citit Adrian. Eram emotionată si curioasă totodată . Baiatul m-a privit, a roşit uşor şi început să citească, ceea ce voi reda mai jos, fără să şterg sau să adaug vreun cuvânt:
GÂND ÎNCHINAT MAMEI
A fost odată… ca un vis urât o operaţie grea. Nu ştiu cât a durat, nu ştiu cât de dramatică a fost lupta între viaţă şi întunericul etern, ştiu doar că viaţa a învins! Când am deschis ochii, în stânga un perfuzor lăsa să curgă în venele mele picăturile de viaţă. Lângă pat, în genunchi, cu ochii umezi, cu mâinile pe mâna mea, era mama. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră şi-i luminau chipul. In nemişcarea ei părea o icoană! Cu puterile mele slabe, subjugate încă narcoticului, am mişcat buzele şi cu un murmur am şoptit întâiul cuvânt învăţat: MAMA! Era o chemare, un strigăt de ajutor şi răspunsul l-am primit cu tot trupul asemeni unui torent de apă vie. Şoapta mea a avut darul să învie chipul împietrit în aşteptare: faţa mamei inundată de dragoste, putere de sacrificiu şi dăruire, era mai luminoasă ca soarele şi-am înţeles că eu, copilul, eram de fapt viaţa ei în acel moment. Eram din nou o singură fiinţă!
Am inchis ochii şi am revăzut:
mama, creindu-mă viaţă din viaţa ei;
mama, hrănindu-mă la sânul ei;
mama, învăţându-mă să spun primul cuvânt;
mama, îndemnându-mă să fac primul pas;
mama, dezmierdându-mă;
mama, veghindu-mi somnul;
mama, pregătindu-mi emoţionată prima uniformă de şcolar;
mama, arătându-mi ce e bine şi ce e rău şi acum din nou,
mama, acum în clipa cea grea, mama cu mine, şi-n sufletul meu, suferind poate mai tare ca mine, aşteptând într-o încordare supraomenească să deschid ochii, ca apoi să aibă totuşi puterea să zâmbească, să-mi dea tăria şi încrederea că totul va fi bine.
Femeia, fiinţa care a perpetuat viaţa pe pământ de mii şi mii de ani, îşi primea în clipa aceea, prin fiinţa mamei mele, prinosul recunoştinţei, stima şi respectul pentru toate acele calitaţi pe care le are şi care dau sensul real al vieţii.
Cu veneraţie sărut mâna mamă!
Profesorul s-a ridicat de la catedră făcând elevilor semnul de a-l urma şi un ropot de aplauze a acoperit suspinele mele pe care in zadar incercam să le opresc.

Era 8 martie şi a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreaodată.