OMIDA
O omidă mare, grasă,
Gândind că-i mândră crăiasă
Îşi făcuse un palat
Intr-un măr foarte înalt.
Curând, puse stăpânire
Pe tot pomul şi-n neştire
Ronţăia frunze şi muguri
Şi crenguţe, rânduri-rânduri.
Se făcuse şi mai grasă,
Mai urâtă, mai păroasă
Şi-n timp ce pomul striga
Să-l ajute cineva,
Omida se tot fălea
Mândră de isprava sa:
– Ia priviţi ditamai mărul
Cum l-am ros cu dinţişorul!
Dar nici nu sfirşi de zis,
Că lumina i s-a stins,
Fiindcă-n zbor o rândunică
O-nghiţi ca pe-o furnică!
Bine te regăsesc, dragă Auraș!
Și bine a făcut rândunica! Mi-e atât de groază de omizi, încât abia mă uit la creaturile acestea, fie și în poze. Oricum, poezia ta sigur e pe placul copiilor și-a adulților, așa că, trăiască rândunica. Și eu ”știu” câteva omizi care se cred foarte frumoase, he he he!
Te îmbrățișez cu tot dragul! 🙂
Bun regăsit!
Omizile sunt nişte creaturi nesuferite şi nu le accept decât în chip de hrană pentru rândunele şi din acest motiv omida din poezia mea sfârşeşte în pliscul rândunicii! Cu mare drag.
E super poezioara, Aurora! Am si eu o poezie despre Omida, normal ca a ta m-a dus cu gandul la a mea, dar a mea .cum spune Mirela, se vrea frumoasa :D.
Imi place mult poezioara ta!! „mai grasa, mai urata, mai paroasa” :)))) haha.Si randunicile sunt asa niste dragute!
Vizita ta, nu poate fi decât o surpriză foare, foarte plăcută. Rândunicile, da, sunt nişte frumoase şi elegante în fracul lor negru şi cămaşă albă ! Omida, am prezentat-o în calitatea ei de dăunător.
Sarut mana, doamna Aurora! Bine ati revenit. Ce frumoasa si amuzanta poezie. I-am citit-o Sarei si parea sa inteleaga cum sta treaba cu omida. Deocamdata mi-a raspuns … pe limba ei, dar va promitem ca va veni ziua cand vom invata negresit toate poeziile!
Sa aveti o seara minunata! 🙂
ha-ha! Alex, vrei să spui că Sara începe să devină o „fidelă consumatoare” a poeziilor mele? E o provocare serioasă pentru mine. N-am decât să mă apuc serios de scris şi să încerc să nu mai fac pauze!!!
Sunt urate si paroase, dar stii ca, de n-ar fi ele, nu am mai putea admira culorile irizate ale aripilor fluturașilor ? Și că multe plante ar rămâne nepolenizate, deci fără urmași, dacă nu ar mai exista fluturi ?
In natura nimic nu e complet alb, nici complet negru. Nici in viata oamenilor, de fapt…
De acord, dar tot urâte şi păroase sunt până devin fluturi!!
vreau sa-mi vars acum obida
si sa-ntreb: la o adica
de ce nu-i o randunica
si pentru… mama-omida???
Oare încă nu ai aflat
Că mama-omidă-a plecat
După o scurtă haltă,
Pe lumea cealaltă?
s-o fi dus mama-omida
in taramul cu verdeata!
ai idee cate oua
a lasat in izma-creata?
spun altfel, de vrei: sub soare
omida-i nemuritoare!
Simpatica poezie,…se visa asadar mandra craiasa,si cand ma gandesc cate astazi pitipoance se viseaza astfel…mancand banii bogatasilor parveniti peste noapte …deh ,parvenitismul are filiera lui de „rozatoare” de la mic la mare,creste si se ingrasa in familionul lui mereu nesatul nu gluma….pe cand in tara asta o randunica destoinica ca cea din poezie?Ar trebui mai multe desigur ca s-a umplut pomul de omizi …tot mai grase,mai paroase ,mai urate…haha
Darius, se pare că „omizile” cu două picioare au devenit tot mai de nesuportat pentru cei mai mulţi dintre noi fiindcă au început să apară tot mai multe „rândunele” care au început să ia atitudine, dornice să facă ordine oadată pentru totdeauna.
Gandul meu nu se poate opri din asternut imagini cand iti citesc poeziile! Ai un talent aparte ca prin versuri usor de inteles sa faci publicul de orice varsta sa vizualizeze scenariul, sa personifice necuvantatoarele, sa se bucure de rima si ritm si totodata sa reflecteze asupra moralei. Parca vad omida grasa, paroasa, falindu-se si apoi… finalul fulgerator hotarat de gratioasa randunica…. Orice fapta primeste rasplata cuvenita… Mi-a placut mult! Si, bonus, am ras cu pofta la duelul in versuri de mai sus.
Ara, ce să mai zic ? Frumos comentariu, oricine şi l-ar dori la postarea personală. Eu… roşesc, dar zău că-mi place !!!
Cat se poate de meritat, draga mea Aura!
Fără cuvinte!!!
bine ai revenit Auras!
ce poezie haioasa! imi amintesc ce teama mi-era de omizi in copilarie! :)) si dadeam de ele în liliacul pe care-l ador si acum si sub dud. Doamne ce mai tipam. Nici astazi nu sunt mai curajoasa :))
te pup draga mea. Sa ai un inceput de toamna cat mai placut! pupici si imbratisari
Mulţumesc de întâmpinare. Nu am o revenire „tumultuoasă” ci mai degrabă timidă, dar … este totuşi un nou început!
Să nu spui că nu eşti curajoasă! Un om care îşi ia valiza şi pleacă în lumea largă, numai printre străini, aşa cum ai făcut tu, este un curajos şi un luptător. Imbrăţişări şi gânduri bune!
Pingback: Pe urmele împăratului Galerius, în Thessaloniki « Mirela Pete. Blog
Auraș, aștept poeziile tale noi! O săptămână cu spor și bucurii, draga mea prietenă! 🙂
Imediat Mirela dragă ! Incă nu sunt chiar „pe cai”, dar în seara aceasta pun două mici poezioare. Te pup.
Pingback: Atelier. Două desene cu pisici « Mirela Pete. Blog
Cât de drăguţă şi uşoară este poezia!
Incerc să le fac cât mai accesibile copiilor. Mulţumesc.
Îmi pare totuşi rău c-a sfârşit aşa! Aş fi vrut s-o văd fluture printre flori! Dar şi-a meritat-o pentru că era îngânfată!
Cu altă ocazie se va metamorfoza, dar ca să devină o vietate atât de frumoasă şi gingaşă cum este un fluture, trebuie să întrunească calităţi pe măsură! Ai intuit bine. Mulţumesc.