OMIDA
O omidă mare, grasă,
Gândind că-i mândră crăiasă
Îşi făcuse un palat
Intr-un măr foarte înalt.
Curând, puse stăpânire
Pe tot pomul şi-n neştire
Ronţăia frunze şi muguri
Şi crenguţe, rânduri-rânduri.
Se făcuse şi mai grasă,
Mai urâtă, mai păroasă
Şi-n timp ce pomul striga
Să-l ajute cineva,
Omida se tot fălea
Mândră de isprava sa:
– Ia priviţi ditamai mărul
Cum l-am ros cu dinţişorul!
Dar nici nu sfirşi de zis,
Că lumina i s-a stins,
Fiindcă-n zbor o rândunică
O-nghiţi ca pe-o furnică!