Carmen vă va spune mai multe despre acest joc.
Tag Archives: vis
Intoarcere în locul natal
Cu sfială păşesc pe pământul natal
Şi inima îmi bate mai tare…
Amintirile dragi curg val după val
Şi gândul se pierde în dulce visare.
Mă-ntâmpină merii cu crengile plecate
Trezind amintiri ce îmi păreau uitate,
Răsună vâlcelul de cânt de păsărele
Şi-i susură apa povestea vieţii mele.
O! iată frăguţe! Imi amintesc de ele
Cum le-adunam voioşi cu fraţii în ulcele
Şi le-aduceam acasă abia la asfinţit
Urcaţi în carele cu proaspăt fân cosit.
Cuprind într-o privire flămândă, curtea toată
Şi-aş vrea să fiu din nou copilul de altădată
Ce alerga desculţ în ploaie, să mai crească,
Gata oricând alt joc să născocească.
Ciuperci şi gâgâţele în coşuri culegeam
Şi-n ierburile-nalte adesea rătăceam,
Dar era lumea mea, salbatec paradis,
Explozii de culoare văzute-acum în vis.
Revăd din nou şi casa noastră-n care
Măicuţa ne strângea în caldă-mbrăţişare
Şi-l văd în vis pe tata, pe scări la prăvălie,
Falnic şi drept ca bradul, zâmbind cu duioşie.
Dar toţi aceia care se adunau la vatră,
Acum sunt nişte nume înscrise pe o piatră.
Unde v-aţi dus? Mi-e atât de dor de voi!
Sfântă copilărie, hai, vino înapoi!
Visul Luciei
Undeva nu prea departe şi nu chiar aşa demult, demult, era o căsuţă cu o curte maaare, în care o fetiţă, un motanel şi-un ghemotoc de caţeluş alb şi pufos se zbenguiau de mai mare dragul să-i priveşti.
Era iarna şi zăpada pusese stapanire pe tot ţinutul. Fetiţa, ajutată de prietenii ei necuvântători, făcuse o mândreţe de om de zapadă, chiar în mijlocul curţii. Şi fiindcă în loc de palarie îiu pusese în cap un castron, ăi dădu numele Castronel.
-Miauuu ! Miauuu! Se minună motanul !
-Ham! Ham! Lătră vesel căţelul!
– Vă place şi vouă, nu-i aşa? Îi întrebă fetiţa şi voioasa începu să bată din palme, ţopâind când pe un picior când pe altul.
– Hei ! S-a înserat! Voi nu vă mai săturaţi de joacă? Se auzi din uşă glasul mamei.
– Venim acum, că ne e o foameeee! Fetiţa se inclină în faţa omului de zăpadă în semn de salut şi cu faţa numai zâmbet, din doi paşi fu in casă.
– Mami! Mami! Ai văzut ce om de zăpadă frumos am facut eu impreuna cu animăluţele mele? Parcă dădea să-mi vorbească! Cred că vroia să-mi spună ceva.
– Da, cu siguranţă! Cred că vroia să-ţi povestească despre oraşul lui.
– Da? Oraşul lui ?
– Da, oraşul lui, Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
– Uaaau! Şi e departe?
– Cred că da.
– Mami, dar de unde ştii?
– Ei, cand eram şi eu ca tine, a venit la mine un om de zăpadă în vis şi mi-a spus.
-Şi o să vină şi la mine?
– Ştiu şi eu?
Toată seara fetiţa a fost agitată. Făcea ce făcea şi iar se ducea la fereastră să-şi privească omul de zăpadă:
– Să vii la mine, te aştept! I-a şoptit rugător micuţa şi s-a dus la culcare. A închis ochii,si obosită cum era a adormit imdiat… dar, deodată i se paru că cineva este langa patul ei.
– Hei, hei, trezeste-te! Sunt eu, Castronel, omul de zăpadă!
– Uauuu! Facu uimita fata.
– Cum ai ajuns aici? Şi cum de vorbeşti ?
– Fiindcă şi eu sunt un om, dar un om de zapadă care poate să vorbească, să cânte şi să danseze, şi-am venit fiindcă m-ai chemat:
Eu sunt omul de zăpadă
Şi sunt viu.Cine să creadă?
Ochii mei sunt doi tăciuni,
Dar te-asigur că sunt buni.
Ardei este nasu-n vânt,
Dar şi eu pot să strănut.
Iar cu gura desenată
Pot vorbi şi noaptea toată.
In cap port mereu castron
Pentru vrabii, bun de tron.
Am, picioare sub halat
Şi le mişc cum s-a-nserat.
M-ai chemat, sunt pregătit,
Dorinţe de-deplinit.
. AdevĂrat? Tu poţi îndeplini dorinţe? Ma poţi duce în Oraşul Oamenilor de Zăpadă? Te roooog!
– Sigur ca da. Plecăm chiar acum. Zise Castronel şi din bulgărele mare care-i alcatuia corpul, se desprinse o mâna care cuprinse cu blândeţe mânuţa fetiţei.
Fiindca fetiţa era doar în pijama si-n papucei, omul de zăpadă se opri o clipă, luă doi ţurţuri de la streaşină şi-i puse la picioarele fetiţei, apoi rosti:
-Richi-strichi-pixi-ioc
Ţurţuri hai intraţi în joc.
Ram-pam-bala-bum
Ghetuţe veţi fi acum!
Şi minune! In locul papuceilor erau acum niste ghetuţe strălucitoare şi călduroase. Apoi, omul de zăpadă, privind un nor ce tocmai trecea pe deasupra lor, îi strigă:
– Richi-strichi-pixi-ioc
Nor pufos să stai pe loc.
Ram-pam-bala-bum
Fă hăinuţe fetii-acum!
Indată, din norul pufos începură să cadă fulgi mari, care cum o atingeau pe fetiţă se lipeau unul de altul, îmbrăcând-o ca pe o adevarată prinţesă a zăpezii.
– Ham, ham, unde plecaţi? Merg şi eu cu voi.
– Miau, miau , şi eu vreau, şi eu vreau cu voi!
Omul de zăpadă dadu din cap aprobativ iar fetiţa, fară sa se mai minuneze că animăluţele ei vorbesc, bătu din palme fericită că-şi va avea alături micuţii ei prieteni.
Pe zăpada pufoasă, omuleţul desenă o stea, se aşeză în mijlocul ei şi invitându-şi prietenii lângă el, rosti privind spre zarea îndepărtată:
Stea frumoasă călătoare
Hai porneşte catre zare.
Zbori ca vântul şi ca gândul
Unde s-o sfârşi Pământul
Şi-o începe să se vadă
Unde-s oameni de zăpadă.
In timp ce vorbea, din marginile stelutei desenate crescu o pelicula ce transforma steaua intr-o adevărată capsulă de zbor.
– Hei, hei! – işi strigă Omul de Zăpadă noii prieteni – Decât să vă minunaţi atât, mai bine spuneţi şi voi o dată cu mine:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pam-bala-bum
Să zburăm cu toţi acum.
– Uraaa! A pornit! Zburăm! Si steluţa-capsulă trecea pe deasupra caselor cu o viteză uluitoare. Au trecut peste mări şi ţări, peste munţi şi câmpii, până au ajuns deasupra unui ţinut atât de alb şi sclipitor încât abia puteai privi.
Richi-strichi-pixi-ioc
Stea opreşte-te în loc
Ram-pam-bala-bum
O să coborâm acum!
Nici n-a apucat Omul de Zapadă să termine de zis cuvintele magice, că steaua s-a şi aşternut pe zăpadă, şi acum arăta la fel ca atunci când a fost desenată.
Intr-o clipă, în jurul călătorilor noştri se adunară o mulţime de oameni de zăpadă, veseli şi gălăgioşi:
– Castronel, Castronel ! a venit Castronel…
Se imbrăţişau, ţopăiau şi-şi aruncau în sus ciudatele lor căciuli.
– Dar cine e fetiţa aceasta cu ochi luminoşi, Castronel? Şi chiar aşa era, fiindcă de bucurie şi uimire, ochii fetiţei luceau ca două steluţe.
– E Lucia, fetita care mi-a facut trupul din zapadă, si care m-a rugat să-i arăt Oraşul Oamenilor de Zăpadă. Iar cele doua animaluţe sunt tovaraşii ei de joacă : căţelul Muţunache şi pisicul Moţonel.
– Ce căţeluş drăguţ! Si ce motănaş!
Bucuroşi de cunoştinţă, oamenii de zăpadă incepură să se prezinte pe rând:
-Eu sunt Nas în Vânt !Ia uitaţi-vă ce ardei roşu şi luuung imi infrumuseţează faţa. .
– Eu sunt Borţoşel.
– Pe mine ma cheamă Măturici.
Si tot aşa, timp de câteva minute se prezentară pe rănd:Morcovino , Piperuş , Ceaonel , Zgăibărică, Năsturel, Ochiosul, Şapcalete, Nădrăgilă, Dinţosul… fiecare motivandu-şi numele.
Lucia asculta uimită pe fiecare, bucuroasă tare că-şi face atâţia prieteni.
Porniră apoi toţi în alai să viziteze oraşul. Totul era alb, dar razele soarului ce străbăteu prin ferestrele norilor, făceau albul să sclipească in zeci de culori. Merseră pe o stradă largă străjuită de trotuare şi dincolo de ele căsuţe din zăpadă şi grădini cu flori de gheaţă. Si toate casele, erau locuite, ba erau chiar şi animăluţe acolo, şi magazine, şi şcoli, fireşte totul, totul numai din gheaţă şi zăpadă. Dintr-o cofetărie, un omuleţ ieşi in întâmpinare cu câte o ingheţată pentru fiecare.
– Castronel, de unde vin oamenii acestia de zăpadă?
– Din toată lumea. Noi stăm in curţile voastre atâta timp cât este zăpadă. Dar când vine căldura, şi zăpada se topeşte, noi ne strângem intr-o stea micuţă pe care o desenăm aşa cum ai văzut, spunem cuvintele magice pe care le-ai auzit şi venim în oraşul acesta unde devenim iarăşi aşa cum ne-au facut copiii şi aşteptăm iarna următoare, să ne intoarcem la voi.
– Cum aşa?
– Voi copiii faceti alt om de zăpadă. Acela va fi de fapt haina noastră cea nouă fiindcă ne vom scutura de zăpada veche si intrăm in cea noua.
– Asta inseamna ca la anul ai să vii din nou la mine Castronel?
– Sigur ca da. Vom petrece toată iarna împreună şi voi fi tovarăşul tău de joacă. Dar acum, hai să ne intoarcem acasă, fiindcă noaptea este pe sfârşite şi maine trebuie să fii la şcoală.
In grabă, cei patru plimbăreţi :Lucia, Castronel, Muţunache şi Moţonel, îşi luară rămas bun de la omuleţii de zăpadă , se urcară in steluţa desenată şi Castronel rosti cuvintele magice:
Richi-strichi-pixi-ioc
Printre stele facem loc
Ram-pa-bala-bum-
Vrem acasă chiar acum!
O smucitură puternică şi steaua porni, lăsând în urmă Oraşul Oamenilor de Zăpadă.
-Ham, ham, ham! Muţunache lătra furios foc.
– Miauuuu, miorlauuu! Mieuna şi motanul.
Faceau atata hărmălaie încât Lucia tresări. Se uită în jur şi nu pricepea nimic. Era in pat şi se facuse deja dimineaţa. Alergă la fereastră. In curte, Castronel era in acelaşi loc iar Muţunache alerga bietul pisic pe care-l prinsese la mâncarea lui.
O fi fost doar un vis, sau a fost adevarat?
Bunicul isi facea singur tigara
Intrind pe blogul lui mtcsol si incercind sa-i ofer o „varianta de fum” la una din postarile sale, mi-am amintit cu nostalgie cum isi facea bunicul meu tigarile, si acum incerc sa impusc doi iepuri dintr-un foc: ii descriu in amanunt lui mtcsol procedeul, iar cititorilor mei le povestesc una din minunile lumii copilariei mele…
De fapt, bunicul meu era un personaj aparte. A trait aproape un secol si si-a pastrat simtul umorului pina in ultimele zile ale vietii. In tinerete se ocupase cu administrarea culturilor de tutun si probabil ca mergind pe principiul ca nimic nu este mai bun decit lucrul facut cu mina personala, niciodata nu a fumat altceva decit tigarile „fabricate” de el. Isi aduna singur frunzele din partea de sus a lujerului de tutun, le insira pe o sfoara realizind un fel de sirag de margele si le punea afara la uscat. Le urmarea zilnic si cind considera ca erau numai bune sa-i ofere extazul inhalarii, incepea ritualul sacru al facerii tigarii, in prezenta novicelor de noi (eu si sora mea), mute de admiratie, moarte de curiozitate si punind pe seama fumatului, senzatii care ne faceau sa ne treaca fiori dupa fiori. Punea frunza peste frunza, le presa bine, apoi le facea sul, dupa care cu un cutit care taia foarte bine incepea sa taie tacticos, fara graba ca si cum ar fi masurat fiecare fisiuta, realizind un fel de teitei foarte subtiri cu care reusea s-o faca pe bunica (mare maestru bucatar) sa moara de invidie. Imi suna si acum in urechi zgomotul ritmic al cutitului: hirst, hirst… pina temina ultimul milimetru de frunza. Din acel moment intram si noi in carti fiindca ii prezentam pline de importanta cele mai subtiri hirtii care ne cazusera in mina. Bunicu le lua, le pipaia indelung, dupa care, o data alegerea facuta, incepea sa decupeze foite dreptunghiulare pe care le presara cu tutunul taiat si le rula. Lipirea ruloului o facea intr-un mod cu totul original si sint sigura ca in timp a obtinut „patentul”: trecea cu limba peste marginea libera a foitei cu o miscare absolut unica, miscare pe care o executam si noi in gol, o data cu bunicul. Urma o presare scurta si… gata tigara. O privea putin, o cintarea parca din priviri, dupa care cu grija o aseza intr-o tabachera argintie. Urma inca o tigara, si-nca o tigara… pina se umplea tabachera. Abia atunci isi permitea repaosul in care isi lua o tigara, se aseza pe un scaunel linga fereastra si incepea sa traga in piept cu nesat din otrava care urma sa-i arda creierii, dupa cum il avertiza bunica. Acum ce sa zic? Fie ca pompierii au fost eficienti, fie creierul bunicului era ignifug, cert este ca prezicerea bunicii a fost o alarma falsa.
Imi amintesc amnarul si cremenea! Cit ne minunam de scinteile ce se imprastiau si dispareau in citeva secunde! Niciodata n-a acceptat sa foloseasca chibritul sau bricheta.
– De ce nu aprinzi cu bricheta, bunicule?
– Nu-i totuna! Cu bricheta s-aprinde din prima! Unde-i asteptarea, unde-i nerabdarea, unde-i placerea? Cu amnarul… eheee… mai scaperi o data si inca o data, incepi sa tremuri de nerabdare si pe urma dintr-o data, simti fumul acela cald cum iese din tine de-ti racoreste sufletul !
– Da de ce fumezi bunicule?
– Iac-asa, trag cu tigara toate necazurile adunate, si tutunul le face scrum si fum.
– Si cind te suparam noi?
– Aaaa, daaa, mai ales. Pai de-aia imi trece mie repede supararea pe voi, ca o dau afara si-i dau foc!
Naive, credeam, mai ales eu care eram mai mica . Si eu si Liana (sora mea) stam si il urmaream cum isi „fumeaza necazurile” incercind pe intrecute sa le distingem printre rotocoalele ciudate desenate in aer de fum.
Simt in nari mirosul inecacios al fumului de tigara si-o lacrima ce aluneca pe obraz, grabita sa sarute o amintire ramasa intr-un vis de demult.
Si totusi… noi n-am fumat niciodata… nici macar din curiozitate. Cind n-am mai crezut „in povesti”, tutunul si-a pierdut misterul! A plecat odata cu bunicul.
Despre cum bate inima la Paris
Paris – orasul luminilor, orasul indragostitilor, capitala modei , orasul adorat pentru atmosfera sa unica si pentru fiorul nedeslusit ce ti-l provoaca, este orasul care respira atita istorie si cultura, atita lux in fiecare edificiu clasic sau modern incit este imposibil sa nu te indragostesti iremediabil de el. Credeti-ma, fiindca o spun din experienta si … daca ati sti ce am patit!?!? Am constatat ca inima mea, la Paris nu-si mai avea tic-tac-ul obisnuit, ci batea sau mai bine zis, ametita ca si mine de atit frumos, cinta cam asa;
Tic-tac
Stau si tac
‘S la Paris
Cred ca-i vis.
Din-dam
Notre Damme.
La Versaille
Minuni ai.
Tic-tac
Toate-mi plac.
Sacre Coeur
Ochii dor
De frumos
Luminos
Eiffel turn
Si Chambord
Vis si dor,
Simt ca zbor,
Ca plutesc
Pe un nor
Calator.
Da, Paris
Oras de vis,
Inima
E a ta!
Tic-tac,
Tic-tac.
Si eu tac fiindca oricum cea mai elocventa este observatia pe viu , deci drum bun si nu uitati sa imbratisati Parisul din partea mea.
