Pentru Adrian Păunescu

Am preluat de pe blogul http://lakeoftears.wordpress.com versurile de mai jos ce exprimă o parte din  ceea ce gândesc mulţi dintre cei care l-au apreciat şi iubit pe Adrian Păunescu. Proprietarul blogului , Nevermore (Răzvan Nicula), prin tot ceea ce a postat  pe parcursul a doi ani demonstrează un uriaş talent condamnabil de nefolosit. Vă recomand să-i răsfoiţi paginile scrise în 2008 şi 2009.

Poem pentru un poet plecat (lui Adrian Paunescu)

Te du, Caron aşteaptă-n port
Să îţi vâslească spre mai bine;
Grăbite hiene te-au dat mort
Uitând, însă, să se-nchine.

Lor le-ai trimis salutul cordial
Împovărat de suferinţă,
Trăind un ultim fapt banal –
Plecarea plină de cuviinţă.

Eu nu vin să-ţi văd ochii goi,
Ca pelerin nu vreau să ştiu
Cum tu plecat-ai dintre noi
Înveşmântat doar în sicriu,

Nu vin să-ţi aflu gura mută,
Nici pieptul mare azi tăcut,
Nu-mi place linişte-aşternută
De când te-ai aşezat pe scut.

Te-oi ţine-n pagini gălbejite
Aşa cum te cunosc de mult –
Izvor de versuri îndrăgite,
De rimă, nesecat tumult –

Ştiind că nu te-or mai atinge
Prea-despicate limbi şerpeşti –
Otrava lor deja se stinge
Şi vei începe să trăieşti,

Şi porţi de alţii zăvorâte,
Sub pumnu-ţi aprig, ca de fier,
Şi-or pierde balamalele urâte
Când tunetu-ţi va răsuna din cer.

Atunci vei sta unde ţi-e locul,
Pe-altar în cuget şi simţire,
Căci versul tău ne e ca focul
Furat, cândva, de la dumnezeire.

Te voi păstra aşa cum se cuvine
În suflet şi în miezul amintirii;
Te du spre ceruri mai senine
Căci ţi-a venit sorocul nemuririi

GELOZIA

Zilele trecute, am citit pe blogul prietenului meu online  World of Solitaire o postare  în care abordarea temei este excelent făcută.  Nu numai  stilul  şi  povestirea  in sine  m-au impresionat ci şi mesajul  pe care reuşeşte  să îl transmită, fapt care m-a determinat să las un comentariu în versuri încercând astfel să subscriu acestei admirabile povestiri , comentariu  pe care mentorului meu spiritual (dacă aţi presupus că bunicile nu au mentori, vă înşelaţi)  mi-a sugerat să-l postez pe blogul meu, dându-i statut de poezie.

Deci , GELOZIA, acesta fiind şi titlul postării ce m-a inspirat

Gelozia, bat-o vina!
Mă-ntreb care-i pricina
De-l cuprinde şi pe om
Şi-l transformă în neom?

O fi demon, o fi viciu
Sau cumva numai capriciu,
Egoism sau o belea,
Oricum este piază rea.

N-o-nţeleg şi n-o aprob:
O consider un microb,
Care trebuie tratat
Şi urgent înlăturat.

     

Printre munti

  Imi place şi nemărginirea mării cu valurile ei înspumate, dar dacă este să aleg intre mare şi munte, fără să stau pe gânduri, aleg muntele. In faţa măreţiei masivelor muntoase mă plec cu inchinăciune şi sunt fericită de câte ori paşii mă poartă pe cărările umbrite de brazi . Imi place să cred că si muntii mă iubesc, ba chiar cred cu tărie, mai ales de cănd m-au întâmpinat  desenând pe cer cu rasuflarea lor , o inimă imensă plutind pe un norişor:

Brazii  freamătă simţindu-mi bucuria revederii:

râurile îmi spun grăbite poveştile culese in timpul în care nu ne-am văzut:

 O multime de indicatoare turistice mă pun în încurcătură: ce traseu o fi mai frumos? Pe care să îl aleg? Pe toate… pe rând!

  Fiecare loc îmi oferă imagini de neuitat! Priviţi:

   Florile printre care am mers mi-au povestit câte inimi au cucerit. Vă las să  alegeţi pe cea mai convingătoare:

sau poate aveţi altă preferinţă:

aşa?

sau aşa?

dar acestea?

şi dacă nu v-aţi hotărât încă, vă ofer eu:

cu toţi stropii mei de suflet, de aici, din inima munţilor:

Cântec femeiesc (de Adrian Paunescu)

  Fiindcă este ziua femeii şi sunt mult prea multe de spus, am gândit că poezia aceasta, care mie imi place foarte mult, va spune mult mai mult decât aş fi reuşit eu.

> Asa e mama si a fost
> bunica
> Asa suntem femei langa femei
> Parem nimic si nu-nsemnam nimica
> Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
>
>
> Ei neglijenti, iar ele foarte calme
> Ei incurcand ce ele limpezesc
> Ei numai talpi si ele numai palme
> Acesta e destinul femeiesc.
>
> Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
> Nimic maret, nimic impunator.
> Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
>
> Pun lucrurile iar la locul lor.
>
> Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
> Si pentru care plata nici nu cer
> De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
> Ar fi ajuns si dincolo de cer.
>
> Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
>
> Ba strica mult si ele-ndreapta tot
> Si de aceea nimeni nu le crede
> Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
>
> Asa e mama si a fost bunica
> Si ca ele maine eu voi fi.
> Ce facem noi, femeile? Nimica,
> Decat curat si
>  uneori copii.
>
> Suntem veriga firului de ata
> In fiecare lant facut din doi
> E greu cu noi femeile in viata
> Dar este imposibil fara noi….
>

>
>

Moştenirea (continuare )


Dintr-un salt sunt lângă uşă, deschid repede şi strig râzând ca şi altă dată:
– Ura! Dar cuvintele îmi îngheaţă pe buze. Camera este plină de rude şi bunicul este atăt de schimbat! Întins pe pat, cu ochii ascunşi în orbite, bunicul îşi îndreaptă privirea obosită spre mine . O clipă, un fulger de lumină îi inundă faţa şi-n ochii lui văd toate poveştile pe care mi le-a spus cândva.
M-apropii, îl sărut şi-n timp ce-i primesc sărutarea asemeni atingerii de fluture, îmi cuprinde mâinile şi-i simt tremurarea. Vreau să mă stăpânesc, dar lacrimile-mi curg şiroaie. Bunicul însă surâde blând, încearcă să-mi strângă mâna şi-n şoaptă, abia de-l aud, îmi spune ca-n cele mai fireşti seri:
– Hei, căprioara mea… ai venit!
Cuvintele i se desprind greu şi pauzele sunt lungi, lungi şi apăsătoare…
– … căprioara mea…
Îl privesc si parca-l aud când reveneam după o absenţă mai lungă, cum prefăcându-se ca-mi spune o poveste, mă dojenea Ş „- A fost odată un bunic, şi avea o nepoţică cu părul ca tuciul, cu ochii ca două boabe de cafea, pe care bunicul o iubea mult şi pe care o aştepta mereu, în fiecare vară, în fiecare vacanţă. Şi nepoţica s-a făcu mare şi venea din ce in ce mai rar – fiindcă aşa sunt toţi nepoţeii, dar bunicul tot pe ea o aştepta, doar-doar o să apară, fiindcă aşa sunt toţi bunicii… ”
Alung amintirea, gândind, câtă dreptate avea.
– Bunicule, eu am venit să mergem prin pădure, să povestim….
– Ei… ei… pădurea… îţi las ţie padurea… îţi las moştenire pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi…
– Bunicule, nu uit, nu uit nimic bunicule, îţi promit…
Şi-n timp ce-i mângâi părul alb, aşa cum odinioară el mă mângâia pe mine, revăd cu ochii minţii fiecare clipă ce mi-a dăruit-o: întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar şi prind să vorbesc. Bunicul mă ascultă cu ultimele puteri, şi-i simt inima împăcată, fiindcă faţa lui e zâmbet şi lumină.
-Ţin minte bunicule…
Vorbesc, vorbesc fără întrerupere şi lacrima-mi îmbracă vorba
-Tin minte bunicule tot ce mi-ai povestit, tot ce m-ai învăţat, tot ce mi-ai spus, tot, tot… Uite, ţin minte când mi-ai arătat unde a fost coliba Genovevei.. Tu mai ştii?
– Eh… da… da…
Îmi raspunde bunicul parcă de pe altă lume, de departe, departe… Orele se scurg greu, şi cineva încearcă să mă scoată din cameră. Rămân. Rămân şi plâng privind speriată cum mama aprinde o lumânare… Refuz adevarul…. din când în când, îi vorbesc bunicului sperând că mă aude…
-… Tin minte când ne-a apucat întunericul în pădure şi tu ca să nu-mi mai fie frică, mi-ai povestit cât de curajoasă era duduia Lizuca şi mi-ai arătat licuricii care-i luminaseră şi ei calea şi…. Şi tac, fiindcă bunicul nu mai este cu noi. Din ochii lui închişi alunecând printre gene, se prelinge ultima lacrimă.
Simt cum inima mi se strânge şi nu mai am putere nici să strig şi nici să plâng. Doar şoptesc, tremurând toată:
– Bunicule, bunicuţule…
Dar vorbele se frâng. Ies afară şi şi merg printre copaci fără să mă feresc. Crengile mă lovesc şi zăpada mi se împrăştie prin păr, îmi cade pe faţă. In minte îmi răsună obsesiv cuvintele bunicului: „Nu plânge căprioară, îţi las pădurea… să nu o uiţi… să vii mereu s-o vezi”…
– Voi veni bunicule…şi-n foşnetul frunzelor, şi-n susurul izvoarelor, voi desluşi glasul tău şi-ţi voi asculta din nou poveştile. Poveştile tale… ale tale şi ale pădurii, pentru mine…
– Nu, bunicul meu nu a murit, trăieşte şi acum, în inima mea.